Cuvinte precum termenul portughez „saudade” şi cel danez „hyggelig” nu pot fi înţelese cu adevărat decât de vorbitorii nativi, potrivit unei credinţe populare pe care David Shariatmadari de la publicaţia britanică The Guardian încearcă să o demonteze într-un articol publicat pe site-ul ziarului.
Tuturor ne-ar plăcea să credem în existenţa cuvintelor intraductibile, scrie Shariatmadari. Este un gând atât de romantic, spune acesta: cuvintele acestea există undeva, ca nişte insule nedescoperite, idei pe care nu le-am putut concepe vreodată. Bine păzite împotriva străinilor, au rezistat peste secole, ca nişte sâmburi de cultură trecuţi cu vederea de restul lumii.
Există câteva presupuneri de ordin lingvistic şi altele non-lingvistice legate de această credinţă, cele mai multe fiind uşor de combătut. De exemplu, ideea că orice aspect al experienţei umane ar putea fi inaccesibil cuiva doar pentru că vorbeşte altă limbă. Sau că, dacă o limbă nu are un cuvânt pentru un concept – asta înainte de a defini exact ce este un „cuvânt” – nu există niciun mod de a exprima acel concept. Apoi este ideea potrivit căreia cuvintele sunt o cheie potrivită pentru accesul la cultura care le foloseşte. Persoanele aflate sub influenţa alcoolului ar putea avea o mulţime de moduri pentru a exprima euforia pe care o trăiesc. Cei religioşi ar putea avea un vocabular foarte bogat pentru exprimarea stărilor mistice şi tot aşa. Şi-apoi vine rândul exemplelor de astfel de cuvinte considerate intraductibile, utilizate la nesfârşit în discuţiile pe această temă. Dacă este să le analizăm puţin, niciunul nu stă în picioare, scrie David Shariatmadari.
„Hyggelig” este un cuvânt danez. Un site îl defineşte ca fiind „mentalitatea şi conduita de a fi drăguţ şi prietenos”. „Sună foarte mult a «ospitalier», nu-i aşa”, se întreabă jurnalistul.
Portughezul „saudade” apare în foarte multe liste de cuvinte intraductibile. Scriitorul Manuel de Melo l-a definit ca pe „o plăcere care doare, o durere care te bucură”. Ce ziceţi de „nostalgie” sau „dor” ca traducere?
„Utepils” înseamnă, în norvegiană, „a sta afară, într-o zi însorită, savurând o bere”. Problema cu acest cuvânt este că nu este un verb, cum mulţi cred, ci un substantiv compus. „Ute” înseamnă „afară”, iar „pils” se referă la bere, deci cuvântul înseamnă, practic, „o bere afară”. Nicio descoperire culturală majoră aici, nu-i aşa?
Japonezul „aware” este considerat imposibil de tradus într-un singur cuvânt şi ar însemna „senzaţia dulce-amară lăsată de trăirea unui scurt moment de frumuseţe transcendentă”. Enciclopedia Stanford de Filosofie spune că asta înseamnă, succint, „pathos”.
„Lítost” este un cuvânt ceh despre care Milan Kundera a spus ca nu îl poate traduce. L-a definit ca fiind „o stare de chin la descoperirea propriei stări deplorabile, dureri”. Nu am putea traduce asta prin angoasă, regret, remuşcare, ruşine, milă de sine?
Çekoslovakyalılaştıramadıklarımızdanmışsınıze este în turcă. După ce Cehoslovacia s-a destrămat, turcii s-au trezit cu un cuvânt nou şi foarte lung, care ar însemna „tu eşti unul dintre aceia despre care se spune că nu l-am putut face cehoslovac”. Aici este vorba despre o chichiţă gramaticală. Turca este o limbă aglutinantă, în care diferite părţi de vorbire, elemente de marcare a timpului şi a cazului, sunt puse împreună. Nu e cuvânt, ci o frază.
„Schnapsidee” este o creaţie germană. Ar însemna „plan ingenios pus la cale în timp ce eşti beat” sau, mai pe româneşte, „idee venită la băutură”. Nu este tocmai un concept rezervat exclusiv nemţilor, parcă…
„Waldeinsamskeit” este tot german şi a fost impus în limbă de poetul romantic Ludwig Tieck. Este descris ca „sentimentul de a fi singur în mijlocul pădurii şi a simţi o legătură cu natura”. Germana este o limbă care foloseşte foarte mult derivaţii ale sintaxei pentru a forma noi cuvinte. În engleză se foloseşte un procedeu asemănător, dar utilizînd cratima (forest-solitude), pentru obţinerea aceluiaşi efect.
„Toska” este un cuvânt în rusă despre care Nabukov susţine că nu poate fi tradus exact în nicio altă limbă. „Niciun cuvânt nu poate reda toate nuanţele toska. Cel mai profund şi dureros sens este acela de angoasă extremă, de multe ori fără un motiv anume.”
