Andrei Haret, un tânăr implicat atât în viața socială din Moldova, unul din cei mai buni cunoscători al domeniului Social Media din Moldova, și care își folosește capacitățile pentru campaniile Moldcell, a fost recent în Thailanda. Astfel vrem să cunoașteți și voi ceea ce a învățat el acolo.
Prima parte a călătoriei lui Andrei Haret în Thailanda o puteți aici aici: Primele impresii, primele diferențe.
Iar partea a doua, despre cum sunt localnicii aici: Locuitorii Thailandei, iar partea treia despre lucruri care niciodată nu se vor întâmpla cu tine.
Partea a patra a călătoriei lui Andrei în Thailanda
În una din zile, am luat o cursă împrejurul insulelor. Am făcut un scurt popas pe o plajă populată de maimuțe metropolitane, ce mâncau semifabricate și beau ape dulci din sticlă. Am vizitat Maya Bay, plaja unde s-a filmat ”The Beach”. Frumoasă, nisipul alb, apa blue-marin. Dar iarăși din cauza turiștilor, inclusiv a mea, aceasta semăna cu piața centrală, fiind supra-aglomerată. Era complicat să faci o fotografie în care să nu apară un om sau o barcă.
Înainte de asta am făcut scufundări, am planat printre mii de pești (video) colorați ce se roteau în jurul nostru, ademeniți de fărâmiturile de mâncare aruncate de ghizii noștri. Bine că răpitorii nu se trag la biscuiți. A fost fine, fără oxigen să cobori câte 3, 4 metri și să urmărești un cu totul alt univers. Sigur că în doar câteva mii de cuvinte nu vă pot exprima cât e de nouă pentru noi lumea aia și cât de infantili suntem noi în ea, dar eu încerc – după ce am înotat vreo 15-20 minute m-am grăbit spre barcă. De vreo cinci minute ceva începuse să-mi ardă toată pielea, inițial mai puțin, iar apoi tot mai intens, până când am început să simt ca și mușcături de meduze, dar pe tot corpul. Aceste senzații cu sutele de pești împrejur, inclusiv doi mari, care stăteau parcați paralel unul față de altul la fundul mării, să fi fost de vreo 4 metri în lungime, m-au pus în gardă – careva din aceste vietăți e veninoasă și apa împrejurul lor la fel. M-am urcat înapoi pe barcă, dar un cuplu m-a liniștit că senzație vine de la niște microorganisme ce pișcă pielea, iar peștii mari erau Barracuda.
Însă nimic din toate aceste aventuri, nu se compară cu una, care, în avion deja spre casă, două săptămâni mai târziu, am pus-o ca numărul unu amintire din călătorie – totul e foarte simplu, l-a întoarcere ne-am oprit în larg, între două insule la vreo distanță de 10 km una de alta, să privim apusul. Apusul noi așa și nu l-am văzut, din cauza la două turiste miorlăite și grăbite, dar în schimb, timp de vreo 15 minute eu am reușit să sar de multe multe ori în apă, de pe ”nasul” bărcii. O senzație de abis îmi înghițea corpul. Nu e la fel cum ai sări în bazin, Nistru, cum te-ai scufunda la 100 metri distanță de mal. Sari și înțelegi că dacă teoretic dedesubt este ceva, practic nu-i nimic! Aici apa nu mai păstrează nici o urmă din albastrul plajei, e doar o masă mare, ce se mișcă neobservat, lent, puternic, albastru întunecată. Am sărit ”râbka”, ”saldatik”, ”bombacica”. Înălțimea de pe barcă era de vreo 2, 3 metri deasupra apei, plus cât reușeam să mă arunc ceva sus înainte de a mă întoarce spre suprafața apei. La cădere, mai ales când săream încolătăcit, apa se grăbea iute să acopere golul care îl cream deasupra capului meu, și se închidea cu forță, ca o cortină grea de fier. Parcă brusc mă acopereau tone de apă. Mă lăsam puțin dus de forța slabă a inerției, apoi încercam să înțeleg unde e suprafața, proces absolut instinctiv, fulgerător, dar oricum existent și apoi flămând mă ridicam la suprafață, după acel gât de aer, care nu neapărat e plăcut, dar simplu necesar, fără de care ai vrea să poți trăi în așa momente. Și dacă nu ai avea nevoie de el, știi sigur că nu ai mai urca mult timp în sus.
Apoi, rugat de ghid în câteva rânduri, am acceptat să mă supun. Și cu burta plină de zâmbete calde am urcat la bord. Și am plecat spre țărm, pe pământul târâtoarelor.
Nu știu dacă zodia vărsătorului are vreun aport la dragostea față de apă, dar orice formă a ei mă face fericit, mă face Eu – băltoacă, paharul cu apă, râul, ploaia, aburii, bazinul, transpirația, marea, zăpada, gheața. Ca să fie verde, mai întâi este nevoie de albastru.
Tu ai grijă de propria securitate
Poate Thailanda cu atât e mai plăcută, cu cât Europa și Statele sunt pline de reguli paranoice de securitate, cu instrucțiuni pentru idioți la fiecare pas.
În Thailanda tu ești stăpân pe viața ta, nu vreun cod de protecție civilă sau ceva. Dacă nu ai grijă, o poți păți rău. Ca să nu întind prea mult vorba:
– tuk tukurile (motocicletele cu cărucior deschis pe trei roți) gonesc binișor prin oraș, securitatea ta constă în cât de bine ai încleștat labele în barele metalice.
– când circuli cu bărcile în ape deschise, există niște jachete de salvare, dar la ele ”nu se umblă”, ca și pe timpul comuniștilor la sex. În caz naufragiu, de dorit să poți înota, puține șanse să reușești să scoți jacheta ”zidită” în barcă, sub plase și alte accesorii uitate.
– pe plaja insulei, noaptea pentru a atrage clienții copii de la 15 la 20 de ani mânuia, uneori stângaci, torțe și bile de foc. Așa jucându-se, odată mi-au scăpat o torță aprinsă peste mine, cât îmi savuram Mojito Virgin, am reușit să pun mâna, dar m-a lovit și peste picioare. Nu e grav, am rămas epilat puțin. Dar…
– pe magistrală vezi des pick-upuri cu oameni în remorca deschisă, la 120km/h.
Pe plajă, unde se întâlnesc zeci de naționalități, repede faci concluzii: indienii și americanii sunt cei mai gălăgioși. Indienii țipă de parcă îi taie cineva, iar americanilor permanent li se pare că sunt la un talk show și cei din ultimul rând nu-i aud. Thailandezii, germanii sunt foarte liniștiți. Localnicii și la telefon vorbesc uneori atât de încet, că la doi metri distanță vezi doar buzele mișcându-se, nici un sunet.
Casa e în spatele nostru
Omul se deprinde foarte repede cu mai orice atmosferă, localitate, națiune. Cât nu ne-am împotrivi noi schimbărilor înaintea ca acestea să aibă loc, odată ajunși în Canada, Italia, Rusia, Chișinău, Bălți, Ciocana, Poșta Veche, trece o lună, trec 6 și tot ce a fost înainte devine amintire, realitatea e permanent aproape, la tine în buzunar.
Așa se primește – casa mea părintească e la Ștefan Vodă, dar când zic că merg acasă e cu referință la Chișinău.
Doar în trei săptămâni petrecute în Thailanda, am avut impresia că am schimbat vreo trei case! După 4 zile state în Bangkok, am plecat la sud, spre mare. Priveam cu nostalgie în spate, spre noua ”casă” ce o părăseam. Casa nu era Bangkokul întreg, dar hostelul unde am stat, cu străzile dimprejur. Când peste două săptămâni m-am întors înapoi, stăpânul m-a întâmpinat cu un zâmbet larg la cinci dimineața. Eu, cu rucsacul în spate, cu geamantanul în mâna dreapta am mers singur de la autobus pe străzile pustii, cunoscute, în sandale, pantaloni scurți și un maiou transpirat; odată ajuns la poartă am inspirat adânc și sufletul meu a tremurat de bucurie ”am revenit acasă”. Și acasă m-am simțit, înapoi în camera în care am trăit, baia cunoscută, aceleași ștergare albe, canapeaua din verandă și lucrătorii familiari.
Mergând mai departe la sud, spre insulă, încetul cu încetul ”am construit” o casă nouă. Am stat vreo opt zile. După patru, am petrecut fetele spre Cambodgia. Odată ce am întors spatele către spatele lor și am pornit spre plajă, m-am simțit ca un băștinaș, ce a petrecut niște oaspeți dragi și acum se întoarce la rutină, dar una foarte plăcută – plaja caldă, apa albastră, turiști și localnici zâmbăreți. Știam magazinele, restaurantele, cafenelele, străzile, cărărușele, treceri dosite, plaje mai părăsite, tarabe gustoase. Mă știau și pe mine; un localnic chiar s-a apropiat de mine în penultima zi, cât luam dejunul și într-o engleză stâlcită mi-a spus că mă cunoaște, mă observă în fiecare dimineață pe la șapte jumate cum vin și merg pe marginea unde fără reflux ar trebui să fie apă. Am zâmbit, larg, cald, luminos. Cel puțin așa am simțit eu. Oare cine s-ar mai apropia așa, simplu să-ți spună că te cunoaște, fiindcă te-a văzut câteva zile la rând. Era ultima zi pe plajă, cum am mai spus, zâmbeam și eram trist. A doua zi, am părăsit încă o casă. Au urmat multe alte călătorii și …
… spre sfârșit am închis ușa altei case, mai mari, ce poartă numele de ”pământul celor liberi” – Thailand.
Mai multe despre călătorie citiți pe blogul lui Andrei Haret: mai mult emoții, decât cuvinte
