Andrei Haret, un tânăr implicat atât în viața socială din Moldova, unul din cei mai buni cunoscători al domeniului Social Media din Moldova, și care își folosește capacitățile pentru campaniile Moldcell, a fost recent în Thailanda. Astfel vrem să cunoașteți și voi ceea ce a învățat el acolo.
Prima parte a călătoriei lui Andrei Haret în Thailanda o puteți aici aici: Primele impresii, primele diferențe.
Iar partea a doua, despre cum sunt localnicii aici: Locuitorii Thailandei
Partea a treia a călătoriei lui Andrei în Thailanda
Krabi (la mare, la soare)
După Bangkok, am plecat spre sud, la mare. După ce am mers vreo doisprezece ore cu trenul, am trecut în autobus, iar apoi maxi-taxi. Era dimineața și urmăream atent drumul împânzit de o parte și alta cu palmieri și alți copaci ce nu întâlnești pe la noi, iar în depărtare se zăreau stânci acoperite cu verdeață. Pe ici și colo câte o colibă păta cu prezența sa pădurea de palmieri. Am observat însă și zone mari, curate, după defrișări. Atunci m-am gândit că, inclusiv noi – cei care mergem în acest maxi taxi și restul turiștilor, suntem devină în aceste defrișări (și nu doar). Dacă nu am veni cu milioanele, localnicilor o mie de ani nu le-ar trebui pământ în plus.
Așa se primește, că pe de o parte, odată cu banii aduși – aducem salarii, investiții, medicamente, haine și bucurie, iar pe de altă parte aducem aglomerație, gălăgie, distrugem tradiții, defrișăm păduri, poluăm plaje.
Ao Nang
Inițial, vreo trei zile am stat pe litoral, pe continent, în Ao Nang. Căldura aici e mult mai suportabilă, deși apa nu te ajută să te răcorești. Ziua temperatura acesteia varia de la 30 la 35 grade. Într-o zi am măsurat 32 grade afară și 35 în apă! Nisipul e mărunt, deschis la culoare, plăcut. Valurile mai lente, parcă nu se grăbesc nicăieri, dar te trag și împing mai tare.
Pentru prima dată am făcut cunoștință cu fluxul și refluxul. Încă aici nu era atât de pronunțat, apa pleca cu câte 50-200 de metri. Pe insulă, unde am stat mai târziu, apa dispărea la câte un kilometru, bărcile se cârligau pe burtă, coralii rămâneau să se usuce afară, era imposibil de înotat, trebuia să aștepți fluxul, ce nu se grăbea să vină. Dar am să revin la povestirea despre insulă.
Apa mi s-a părut mai sărată decât în marea noastră. Mi-am luat ochelari să pot înota clasic, cu capul în apă. Dar și așa, după unul doi kilometri de înot, de la sare mă ustura deja rău cerul gurii, limba se crispa, iar nările mă ardeau. Însă apa liniștită, caldă, soarele mângâitor compensa totul.
Localnicii sunt mai puțin politicoși decât în capitală sau la nord, posibil din cauza fluxului mare de turiști s-au cam ”alintat”. Sunt mulți ruși și thailandezii nu-i prea iubesc. Dar îi înțelegi perfect după ce vezi cum vorbesc: ”chang piva pojalusta! skoka? semdesiat?”, ”mojna one stul? one stul!” etc. și se supără de ce localnicii nu le înțeleg limba. Și nouă unii ni se adresau direct în rusă, fără să ne întrebe dacă o știm sau ba, parcă așa și trebuie.
Anticipări, Iluzii și Amintiri
Inițial am încercat să lupt singur cu mine, să nu accept ideea – Thailanda, plaja, marea, oceanul totul părea mai frumos în imaginile ce le-am văzut înainte de a veni, decât acum în realitate. Mai viu, mai colorat, mai plin de esență.
Stând puțin pe gânduri, ajungi la concluzia că poate nu e atât de frustrant să ai așa păreri. Imaginația omului poate fi mult mai puternică decât realitatea în sine. Imaginația împreună cu fotografiile din google au creat o lume de poveste în care urma să nimeresc. Așteptările nu erau exagerate, cum poți numi exagerat ceva ce dorește să vadă sufletul? Dar așteptările mele depășeau realitatea.
Stăteam culcat, în fața la așa imagini cum vedeți pe dreapta și încercam să absorb totul din ele. Dar mai mult decât un gram de zâmbet, două grame de fericire și unul de mulțumire nu găseam în mine. Eram super relaxat, indiferent de tot ce se mișcă, împăcat.
Am anticipat că abia venind acasă toate imaginile vor fi din nou mai vii, mai dorite, mai trăite. Nu imaginile din google, dar din capul meu! Și așa s-a întâmplat, povestind amintiri și arătând fotografii la prieteni am ajuns să prețuiesc încă mai mult această călătorie.
Toată această teorie a desenat în capul meu o parabolă cu coarnele în sus. Coarnele reprezintă fiecare separat trecutul (la stânga) și viitorul (la dreapta), ca pe o axă cronologică. Iar curba de jos, la mijloc între trecut și viitor este prezentul. Pe verticală ar fi intensitatea ”culorii” imaginilor. Sus mai pronunțat, jos mai dispersat. În trecut = anticipări și viitor = amintiri totul pare mai viu. În prezent mai puțin.
Cum trebuie trăit prezentul? Probabil cum nu l-am trăi, oricum formula rămâne aceeași. Parabola o poți muta numai integral, fără ai schimba forma. Coarnele permanent rămânând mai sus decât curba, deci nu trebuie forțate lucrurile. Totul e bine cum este
Ko Phi Phi
Nici nu mi-am dat seama, cum brusc ne aflam pe insulă. Nu că aș fi uitat cum am ajuns – a venit maxi-taxi dimineața și ne-a luat, ne-a dus în alt oraș, din a cărui port, cu o corabie am plecat într-o călătorie de două ore. Și am ajuns. Dar totuși înainte de a fi acolo, chiar înainte de a se termina toată călătoria, nu sesizasem că în decurs de vreo 8 zile, am să trăiesc pe o insulă, fără legătură de bătrânul și sigurul continent.
Pe insulă plaja e mai frumoasă decât pe continent, apă e mai albastră, nisipul mai alb, soarele mai fierbinte, oamenii mai tineri, peștii mai colorați, cocktailurile mai reci, umbra mai dragă, iar sufletele noastre mai înnebunite.
Duc un regim de viață destul de sănătos, iar de vreo nouă luni nici alcool nu prea beau. Însă insula și în general Thailanda m-au stricat: una, două beri pe zi; cam fiecare dimineață o începeam cu o cafea; mă culcam pe la 2, 3, 4 noaptea după dansuri și veselie pe plajă, fanta, cola cu multă gheață. Frumoasă viață Mai ales când duci așa rar, savurezi plăcerea cu fiecare por și cu fiecare papilă. Am tras și un fum de țigară, de a lor, locală. Îmi aduc aminte și zâmbesc. Bune timpuri.
Regimul meu pe insulă era foarte simplu: mă trezeam pe la șapte. Mergeam singur la plajă, găseam un loc mai dosit și făceam qigong vreo 40 min, apoi luam dejunul (cam așa) la una din terasele aflate pe plajă. Multe din localuri încă nu s-au deschis după nebunia nopții, doar unele mai mici și mai puțin populare noaptea erau gata să hrănească puținii turiști ieșiți la soarele încă îngăduitor. Apoi mergeam sub umbra unui copac, unde deja știam că ne vom bucura de ea toată ziua. Îmi așterneam pătura, aplicam loțiune anti bronz și mă culcam cu cartea în mână. În scurt timp apăreau fetele. Ne scăldam cel mai des separat, ori eu, ori ele. Toată călătoria am citit ”Diplomația” de Henry Kissinger, plus am ascultat ”Lullaby” de Chuck Palahniuk, ”Slaughterhouse-Five” de Kurt Vonnegut și ”The Old man and the Sea” de Ernest Hemingway. Mi-a părut rău apoi că mi-am luat doar trei cărți audio. ”Bătrânul și Marea” m-a dat jos, m-am regăsit 99% în acel bătrân meticulos, singuratic, încăpăținat și perfecționist.
Chiar și când eram singur, putem lăsa lucrurile (aifonul, banii, haine etc.) pe plajă fără supraveghere câte jumate de oră, când mergeam să înot. Aveam o încredere oarbă, fermă, dar nu în turiști sau localnici, dar în energetica pozitivă a locului și a timpului.
La amiază prânzeam, cât eram cu fetele. După ce au plecat în Cambodgia, eu beam un shake și atât. Apoi iar la citit, bronzat, dormit pe plajă. Iar când era flux, iar la scăldat.
În a doua, poate a treia zi mi-am luat în sfârșit ochelari mici, de înot. Și a început aventura! Acum neoprit de sarea apei, mi-am putut înfige adânc mâinile în mare, una după alta, ritmic, până aproape de ieșirea din lagună și înapoi. O apă extrem de caldă, transparentă; unicul pericol fiind soarele și bărcile ce se apropiau sau îndepărtau de plajă. Dar nu asta era cel mai – cel mai. Cel mai – cel mai era dedesubtul meu. Iar dedesubtul meu era fundul mării, ce era la vreo doi metri de mine, plin de corali și pești de cele mai diferite dimensiuni și culori, forme. Era ca un LCD full HD – 3D mare cât poți cuprinde cu ochiul, doar că puteam pune în orice moment pauză și să mă scufund, să mă fugăresc după mai multe detalii, un zoom infinit. La un vânt cu mâna coralii și scoicile se strângeau, doar aricii de mare, negri, rămâneau indiferenți. De obicei inspir odată la trei mișcări, aici o făceam odată la patru sau chiar cinci, ca să nu scap din vedere vreun nou pește zărit sau mă apropiam de un nou conglomerat de corali și nu vroiam să-i trec tocmai când trebuia să ridic iar capul spre soare pentru o nouă gură de aer, ca să mai pot face încă una, două, trei, paaatru, ciiinci și iar, și iar, și iar mișcări.
Te întorci pe plajă și ești plin de zâmbete, ce te gâdilă undeva în interior, până la călcâie. Aștepți următorul flux, pentru o nouă aventură, cu un nou traseu, cu noi pasageri.
Tsunami
Oarecum era cel puțin straniu să trăiești pe o insulă împânzită cu semne ce îți arată direcția de refugiu în caz de tsunami. În 2004 acesta a luat viața a 280 mii de oameni în această regiune a lumii. Acestea sunt filmări chiar de pe insula unde ne-am stabilit. Totuși, după 10 ani, aceasta e iar plină de hotele, localnici și turiști. Și te întrebi, ce e mai scump: viața sau bronzul? De fapt nu te întrebi, fiindcă ești sigur – cu tine așa ceva nu se poate întâmpla, tu faci parte din altă medie aritmetică, tu nu poți intra în astfel de statistici. Dar…
Mai multe despre călătorie citiți pe blogul lui Andrei Haret: mai mult emoții, decât cuvinte
