Reporterița de la Jurnal TV Ana Mardare, prin cumul și autoarea rubricii Cinemateca Jurnal TV, după 2 ani de activitate fructuoasă, se retrage din meserie. Aceasta a hotărât, cel puțin pentru o perioadă să încerce o noua aventură în viața sa.
Despre cum a ajuns Ana Mardare, studentă la turism, să facă televiziune, despre școala Jurnal TV, despre jurnalism și nu numai, citiți în rândurile de mai jos:
#1. Ana, cum te simți acum, la câteva zile de când ai plecat din televiziune și ai devenit șomeră?
Mă simt foarte straniu, e relaxant. Stăteam cu o prietenă la prânz și îi spuneam că nu-mi vine să cred că nu mai trebuie să-mi planific săptămâna aceasta – materiale, reportaje, articole. Pentru că, oamenii din televiziune și oamenii din jurnalism mereu trebuie să fie în pas cu cea ce se întâmplă, dar la un moment dat pe mine toate astea au ajuns să mă obosească foarte tare. Uneori îmi spuneam că nu mă mai interesează ce face Putin, Obama, cine cu cine s-a cuplat, nu vreau să știu toate astea. Lăsați-mă să mă gândesc la cât e de frumoasă toamna, primăvara, acum am această posibilitate – sunt șomeră. Doar că, în același timp, acest statut, este foarte înfricoșător. Un pic mă simt cu picioarele în aer, așa parcă plutesc, dar totuși e o plutire ușoară și tare liberă.
#2. Ai făcut Facultatea de turism şi relații hoteliere, ulterior ai muncit la Noroc TV în calitate de reporter. Când ți-ai dat seama că ți-ar plăcea să faci parte din echipa Jurnal TV?
Trebuie să recunosc că mie Jurnalul întotdeauna mi-a plăcut să-l urmăresc de acasă. Ca telespectator mi s-a părut ca o revoluție pe piața mediatică din țara noastră. Asta era „wow”. El era atât de colorat și atât de „ca afară” – eu visam să ajung la Jurnal TV. Îmi doream foarte mult, dar nu mă simțeam pregătită. Eu îmi iubeam locul de muncă, dar oricum îmi doream să cresc profesional și desigur că Jurnalul era oportunitatea ideală. Jurnalul este foarte divers, nu doar politică și social, aici sunt și emisiuni de divertisment. Anume acestea îți pun creierul, simțul umorului și creativitatea în funcțiune, iar tu trebuie să inventezi totul, să plămădești, și asta era super. Nu am ajuns din prima încercare la Jurnal. Am fost invitată la un interviu de producătoarea Deșteptării de Weekend, Nicolaea, care ulterior mi-a propus să vin să mă angajez, dar nu am acceptat din prima, pentru că sunt de firea mea foarte fidelă, iar atunci eram angajată la postul NorocTV. Peste o perioadă am fost iarăși invitată. Într-un final am zis da, după care au urmat două săptămâni de practică. Mi-a fost foarte greu la început, pe atunci era foarte riguros, munceam foarte mult, zile și nopți.
Erau momente când nu mai credeam că o să am o zi liberă. De luni până vineri făceam reportaje, iar sâmbătă și duminică aveam de dat transmisiuni în direct dimineața, când mă trezeam la ora 5. După o săptămână muncită la maxim, pur și simplu eram stoarsă. De felul meu, fiind destul de meticuloasă, nu aveam viteză. Pot să stau ore și zile la un material – scriu, şterg, iar scriu şi iarăși șterg.
#3. Ce domenii îți erau cele mai aproape de suflet?
La început am făcut practic de toate, pot să spun că am făcut chiar și puțină, puțină politică și social. Dar totuși cele mai apropiate de sufletul meu sunt domeniile legate de artă, cultură, oamenii mai deosebiți, care fac lucruri deosebite, pentru că eu sunt așa înăuntru și mie îmi place să descopăr lucrurile astea. Ţin minte că trebuia să fac un reportaj într-un sat plin de romi, care nu aveau școală, iar eu urma să tratez subiectul ăsta. Mi-a fost atât de greu să lucrez asupra acestui material, pentru că mi se făcuse milă de copii ăia care umblau descălțați și eu nu vedeam obiectiv acest lucru. Fiind foarte sensibilă, treceam acel subiect prin mine. Era glod și o sărăcie lucie, iar ei umblau din urma mea și mă trăgeau de poale. În acele clipe mă simțeam ca un pui rătăcit, dar un jurnalist trebuie să fie rece pentru ca să poată reda obiectiv situația.
#4. Care a fost cel mai dificil material pe care l-ai realizat în cariera ta reporter?
Nu știu dacă aș putea spune că a fost vreun material foarte dificil, pentru că într-un final le-am dus la capăt pe majoritatea. Dar au fost momente dificile, când nu aveam inspirație sau nu găseam sursele. Nu vroiam să mă dezamăgesc, în momentul când mă apucam de un material, mai ales la început. După ceva timp mi-am dat seama că un material poate să nu aibă sorți de izbândă, poate să fie o tentativă la urmă eșuată și nu e neapărat să iasă pe sticlă.
Cel mai dificil material a fost emisiunea „Asfalt de Moldova – Revenirea acasă” când trebuia să fac o emisiune despre unchiul meu (n.r actorul Dumitru Fusu), care murise de câteva zile. A fost un moment atât de greu pentru mine, pur și simplu stăteam în fața computerului și nu știam cu ce să încep. Această emisiune am scris-o și am făcut-o atât de greu. Am avut dureri de cap insuportabile, pentru că mă simțeam responsabilă să o scot la capăt. Când îmi era cel mai greu, îmi spuneam că oricum asta trebuia să o fac eu, nu altcineva. Era o datorie morală față de mine și față de familie.
#5. Ce te făcea pe tine ca jurnalist să ieși din tipare, ce te făcea deosebită?
De multe ori îmi doream ca textul meu să fie unul neobișnuit, ca la nimeni. Spre exemplu, dacă mergem la un concert nu-mi doream să apară fraze de genul „publicul a rămas impresionat de evoluția artistului”, îmi pare atât de banal și clișeizat, încât nu mai trebuie să mergi la concert, poți face un simplu ‘copy paste’ a unui text mai vechi. Aceasta a fost problema, tot timpul am încercat să găsesc alte abordări. Lumea care vedea materialele mele poate nu observa asta, dar pentru mine era important.
#6. Care a fost persoana care te-a marcat profesional cel mai mult în acești doi ani de Jurnal TV?
Probabil multă lume se aşteaptă să o menţionez pe Nata Albot şi aşa şi este. Nata m-a marcat în multe moment, pentru că ea face totul cu pasiune. Continua să scrie texte chiar dacă a ajuns să fie șef. Continua să facă reportaje și asta era unul din lucrurile pe care eu tare le apreciam la ea. Îmi pare rău să o spun, dar nu cred în oamenii care vin și citesc de pe prompter, ăștia nu sunt jurnaliști în viziunea mea. E bine să faci şi asta, dar parcă m-aș uita cu alți ochi dacă l-aș vedea pe respectivul prezentator la un eveniment cu microfonul în mână, interacționând cu oamenii.
Țin minte, eram la un eveniment și nu reușeam să iau niște voxuri (n.r opiniile invitaților), trebuia să dau și un live la știri și reportajul. Atunci am rugat-o, sincer nu știu ce a fost în capul meu, să-mi ia voxurile, ea fiind șefa mea. Mai târziu mi-am dat seama că putea să mă întrebe ce-mi permit, dar nici nu a fost vorba de asta, pur și simplu mi-a înșfăcat microfonul din mână și a început să lucreze.
Dar mai există și o mulțime de alți oameni, precum Dorin Scobioală, un om pe care îl respect și mă bucur că l-am cunoscut.
Vreau să-i mulțumesc şi lui Anatol Durbală pentru că mi-a oferit posibilitatea de a dubla personajele feminine de la Ora de Ras. Au fost scurte intervențiile mele în emisiune dar mi-au adus o mare plăcere, pentru că am avut şi un profesor bun.
Mă bucur că am avut mulți oameni cu experiență de la care am reușit să învăț, deși domeniul televiziunii de la noi e așa „comme ci comme ça”, totuși eu i-am avut pe cei mai buni, silitori și dedicați. Există oameni în viziunea mea, care au rezistat în timp, dar ei sunt așa de fațadă, oameni frumoși care dau bine pe sticlă. Eu vreau să văd omul inteligent, jurnalistul activ, priceput și dedicat.
7. În ce relații ai rămas cu eroii reportajelor tale? Cu cine dintre aceștia mai ții legătura?
Cu foarte mulți din ei. Spre exemplu Irina Calancea, pe care pot să spun că am descoperit-o și am adus-o pe ecran. Irina este creatoare de pantofi. Pentru acești oameni pe care i-am „găsit”, mă simt de parcă aș fi tutorele lor. Mă bucur pentru succesul lor atunci când îi văd la alte posturi, reviste și îmi pare că „uite ăsta e al meu, eu prima i-am luat interviu”, înseamnă că eu nu am dat greș, înseamnă că eu am mizat pe un om care merită. Ca Irina mai este Evghenii Hudorojkov, pe care l-am cunoscut la începuturile carierei, după asta Marika Sacacol, o fată care m-a inspirat foarte mult. Alina Mereuţă consultant vestimentar este un alt om de la care am învăţat multe lucruri despre garderoba masculină, pentru că această fată este ca un dicţionar la acest capitol. Personajele reportajelor mele m-au învățat, m-au inspirat, iar eu nu am cum să le exclud din viața mea și îi iubesc.
Îmi pare rău însă că am fost prima jurnalistă care i-a luat interviu Domnicăi Cemortan. Atunci o descoperisem ca personaj, ce-I drept nu ca amanta căpitanului Italian ci ca supravieţuitoarea de pe Costa Concordia. Îmi pare rău pentru că ceea ce văd şi aud despre ea azi mă dezgustă. Nu-mi place acest început de cancan. Eram bine şi fără el.
8. E important ca un jurnalist să aibă studii în domenii pentru a-și face bine meseria?
Din ce am observat eu, contează foarte mult dorința și pasiunea omului de a cunoaște și de a face ceva. Eu sunt o persoană autodidactă și îmi pare că oamenii ăștia reușesc de multe ori mai mult decât cei care sunt impuși de circumstanțe să o facă. În cazul meu a fost dorința de a munci, dorința de a ști, dorința de a fi bună în domeniul ăsta și eu cred că mi-a reușit cât de cât. Observam că în comparație cu alți colegi care veneau de la jurnalism, pe alocuri eu mă descurcam și mai bine. Asta e ceea ce se vedea în redacție. Eu cred că în primul rând omul are nevoie ca această dorință să vină din interiorul lui. De altfel, studiile în țara noastră din păcate lasă foarte mult de dorit, încât chiar școala pe care eu am făcut-o la Jurnal, este de un milion de ori mai bună decât cea ce se predă la noi la universitate.
9. Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai însușit în acești doi ani de televiziune?
Mi-am dat seama că trebuie să înveți să fii flexibil. Fiind de felul meu un pic mai greoaie şi rigidă, Jurnalul m-a învățat să fiu flexibilă și capabilă să lucrez chiar cu oameni care mie nu-mi plac. Este o echipă mare, evident că sunt persoane cu care te împaci mai bine, iar cu alții nu și atunci trebuie să găsești cheia pentru fiecare. Cred că mi-a reușit. Ne certam, ne spuneam lucruri foarte dure, dar când era vorba de muncă, se uitau toate chestiile astea. Și asta e foarte bine.
10. Cum a fost Jurnalul atunci când i-ai pășit pragul și cum e acum, când l-ai părăsit?
Desigur Jurnalul pe care eu l-am găsit și cel pe care l-am lăsat sunt foarte diferite, din punct de vedere al colectivului, dar în linii mari, Jurnalul este un simbol care a rămas în sufletul meu, un simbol al progresului în această țară, a posibilităților. Jurnalul este platforma de lansare a multor tineri de la noi, și eu continui să cred că Jurnalul este un vis pentru mulți oameni. Deja lucrurile care s-au întâmplat între timp sunt normale, Pământul se rotește și se transformă. O companie nu poate exista fără schimbări. Unii vin, alții pleacă, aceasta e ceva normal.
Unde va începe Ana Mardare un nou capitol din viața sa, despre visuri și nu în ultimul rând despre povestea de dragoste cu Alexandru Gurdila – citește mâine continuarea interviului doar pe #diez.
