Volumul “Oceanul de la capătul aleii/ The Ocean at the End of the Lane”, de Neil Gaiman, a fost desemnat “Cartea Anului 2013/ Book of the Year 2013″ în Marea Britanie.
Am dat de articolul like-uit de Alexandru Lebedev, ceva de genul: „Cea mai bună carte a anului 2013”. De sigur, așa articol trezește într-un om mai multe sentimente: „Ei, hop șî cea mai bună carte”, „Cum îi cea mai bună carte, dacă nici măcar n-am auzit de ea?”, „Da în ce stil, măcar, îi scrisă?”, „Și câte pagini, mă rog, are cea mai bună carte?”. Și așa, nici din articol, nici din pagina de pe wiki, n-am putut să înțeleg, în ce stil e scrisă cartea. Dar fraza celui de mai sus: „pentru wishlist” m-a intrigat totuși.
Și iată așa, mă văd pe Amazon, căutând detalii, paginație, preț, și în nici 20 de minute de la share-ul lui Alexandru, eu mă înfrupt din produsul creației lui Nelu’ Gaiman. Și cum era ora 6 și vreun sfert când am deschis cartea, când îmi dau seama că mi-i sete, mă uit la ceas și nu-mi vine să cred: era peste ora 10, și cartea aproape finisată.
Despre carte, este ceva chiar deosebit, și, pe onoarea mea, merită un pirojok (sau titlul „cea mai bună carte”, deam cui ce-i place), dar vă spun doar atât, ca să nu vă fac spoil-uri – adică, cam puțin ce pot spune din plot.
Sincer recunosc: este prima carte a lui Gaiman pe care am citit-o, pentru că am auzit de el nu demult, la unul din offline-urile Clubului Fantasy, când s-a ales pentru lectură cartea lui cu titlul „American Gods”, și din câte am înțeles de la colegi, înainte ca să mă apuc, era cam plictisitoare și nu merita timpul, iar acțiunea era concentrată doar la sfârșit, în vreo două capitole. Așa că, nici nu știu de ce m-am apucat de carte.
De aici începe Recenzia cărții:
Istoria are loc prin anii 60 ai secolului trecut, într-un orășel al Angliei, fapt care creează (cel puțin, pentru mine) o atmosferă specifică operelor clasice engleze.
Felul de a scrie este unul plăcut pentru cititorul obișnuit cu King sau Lukianenko: acești autori au un punct comun prin care înșiră cuvintele, foarte limpede și bine calculat. Se începe ușor și captivant (ca o seară de iubire), și pe parcurs viteza crește, acțiunea se face observată tot mai mult și mai mult, apoi apare un ritm, te dizolvi în carte, și nu te poți opri până nu atingi apogeul și devii una cu lectura.
Citind-o în original, pot să mărturisesc faptul că mi-a plăcut limbajul folosit de autor, nu a fost unul deloc dificil, cum le place multor autor Fantasy (același Martin), ușor de înțeles, fapt care sporit interesul și integrarea cititorului cu opera.
Un curios lucru este că, dacă la unii autori cu care sunt cunoscut (Lukianenco, Perumov, King, Carroll, chiar Bradbury sau Orwell), filosofia este dozată și apare după ce lectorul a fost încălzit un pic, aici filosofia începe chiar din primele pagini, punând cititorului unele întrebări și înfățișându-i unele „realități” din start.
Avem parte și de niște lucruri paradoxale, fără de care nu se poate imagina o operă bună din această categorie:
1. „‘How old are you, really?’ I asked. /‘Eleven.’/I thought for a while. Then I asked, ‘How long have you been eleven for?’/She smiled at me.”
Traducere: „– Ce vârstă ai? am întrebat-o eu./ – Unsprezece. / M-am gândit un pic. Apoi am întrebat: – De cât timp ai unsprezece ani?/ Ea mi-a zâmbit.”
2. „There might have been twenty of them. There might have been a thousand. I could not explain it; perhaps they were from a place where such things didn’t apply, somewhere outside of time and numbers.”
Traducere: „Puteau să fie douăzeci. Puteau să fie o mie. Nu o pot explica; probabil, veneau dintr-un loc unde astfel de lucruri nu puteau fi aplicate, din afara timpului și numerelor.”
– similar cu straturile paralele și sentimentele descrise de Anton, din universul Дозор-urilor lui Lukianenko.
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că protagonistul relatează niște evenimente de pe când avea 7 ani, așa că toată istoria trebuie privită prin prisma unui copil cu o imaginație foarte bogată, care prefera să citească în loc să joace fotbal, să se plimbe cu bicicleta sau să comunice cu copiii de vârsta lui.
În anumite fragmente, dacă stai să te gândești mai mult (un lucru la care te provoacă lucrarea), ai putea spune că toată istoria este doar o manifestare a imaginației extrem de bogate a unui copil pasionat de lectură – mitologia egipteană este un laitmotiv al operei, iar prin aceasta observăm o similitudine strigătoare cu filmul „Mr. Nobody” sau „Sucker Punch”.
Trăind aventuri similare Alisei în Țara Minunilor, lui Danny din „The Shining” și lui Harry Potter la prima întâlnire cu Dementorii, ori chiar ale refugiaților din nuvela „Langoliers” („filled with needle-sharp teeth, made for rending and tearing and devouring,”), personajul principal este nevoit să se isprăvească cu multe probleme singur, fapt care ține cititorul cu sufletul la gură, iar introducând niște elemente care, după logica beletristică, ar trebui să fie folosite în spre final (faimoasa frază: „dacă la începutul spectacolului, pe perete este o armă de vânătoare, la sfârșit, protagonistul o să tragă din ea”), autorul duce experimentatul cititor de nas!
În concluzie vă zic: citind această nuvelă, o să înțelegi de ce a câștigat titlul de „Cea mai bună carte a anului 2013” din categoria, totuși, fantasy.
Recenzie făcută de Dumitru Pasecinic, membru al comunității Fantasy & Science-Fiction din Moldova.
