În luna mai 2018, un grup de persoane cu probleme de sănătate mintală din Moldova a participat la Programul de instruire „Honest. Open. Proud – To erase stigma in mental illness” („Onest. Deschis. Demn – Să ștergem stigmatizarea în tulburările de sănătate mintală”), desfășurat în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA. Ghidați de experta de la egal la egal Anita Hubner, beneficiarii au învățat strategii și tactici de a dezvălui în public experiența trăită – de la asumarea diagnosticului, până la povestirea procesului de recuperare prin care au trecut.

Cei de la trimbos.md au înregistrat, au descifrat textele cât mai aproape de versiunea audio originală și au rugat-o pe artista Natalia Gârbu să ilustreze fiecare poveste. Astfel, astăzi au onoarea să fie mesagerii a șase istorii intime, oneste și revelatorii pentru a înțelege situația persoanelor cu probleme de sănătate mintală din Moldova.

Mai jos vedeți prima istorie din această categorie: Istoria Clarei

„Problemele mele de sănătate mintală au început pe la 40 de ani. Atunci am fost diagnosticată cu schizofrenie.

Boala mea a început astfel.

Nu am dormit trei zile și trei nopți. După care m-am pornit la lucru, dar n-am ajuns, deoarece am început să merg pe stradă încolo și înapoi. Parcă aveam o frică să merg la serviciu. Am rătăcit așa până s-a făcut noapte.

După care niște rude au început să mă caute. Au sunat colegii de la birou. Până la urmă, m-au găsit, am mers împreună la serviciu, după care au chemat salvarea.

Când au venit aceste rude foarte apropiate, eu nu le-am recunoscut. Întrebam cine sunt. Am mers cu toții împreună la spital, m-au internat, după care m-am tratat în spital, iar pe urmă am urmat un tratament acasă.

De fiecare dată când apărea ceva nou pentru mine, aveam frici. De înălțime, întuneric, comunicare cu oamenii. Permanent mă frământa că cineva mă urmărește. Altă teamă puternică era frica de înec. Când eram copil, m-au salvat în ultimul moment de înec și de atunci mă tem. Din 2008 până în 2014, în fiecare an am stat la spital. Nu fiindcă aveam acutizări grave, dar pentru că așa era atunci. Stăteam câte o lună la spital ca să vedem cum decurge starea mea. În 2014 am fost internată de 2 ori. Atunci am încercat să renunț la tratament definitiv și au început problemele. Tot în același an am început a scrie rugăciuni, poezii. Am început să citesc mult mai multă informație psihologică, ca să înțeleg mai bine ce mi se întâmplă.

Am auzit și voci, dar acum nu știu cum să le povestesc. Atât de mult am vrut să le uit, încât probabil chiar am reușit. Rudele, prietenii știau. Cu doi ani în urmă, am spus și la serviciu despre acest diagnostic, dar n-am fost respinsă, am fost primită așa cum sunt.

Despre societate, ce să vă spun? Mai întâi se temeau. Era, ca să zic așa, înjositor. După care au înțeles că sunt tot eu și am primit susținere morală, schimbându-și și ei impresia față de mine.

Am lucrat și lucrez și acum asupra propriului comportament. Îmi scriu pe hârtie întâmplările, emoțiile. Am început să am mai mare încredere în mine, fiind încurajată de anumite persoane din anturajul meu. Inițial îmi scriam gândurile pentru mine, după care m-am gândit că poate ar fi bine să scriu cartea vieții mele, arătând cazuri din viața mea care m-au motivat de a mă descărca de anumite trăiri. Asta m-a făcut să mă simt mult mai ușurată și mai bine. Am mare noroc din partea rudelor, prietenilor adevărați. Susținerea lor pentru mine și încurajarea oamenilor m-au ajutat să trec peste toate emoțiile mele mult mai ușor.

Și nu în ultimul rând, mi s-a întărit credința în Dumnezeu. De fiecare dată îl am pe Dânsul.”