Echipa #diez a realizat un interviu cu Alexandru Cebotari, un tânăr care, în pofida dizabilității sale locomotorii și inaccesibilității orașului Chișinău pentru persoanele în scaun cu rotile, a izbutit să se angajeze la un loc de muncă ce îi satisface interesele, pasiunile și ambițiile personale.
Pe Alexandru l-am cunoscut acum un an, el fiind unul din participanții proiectului „Geam Session”. Tot el a fost cel care m-a sunt într-o seară să mă anunțe cum îmi va da peste cap evenimentul. Alex se distra cu prietenii, eu descâlceam nervii. Până la urmă, discuția m-a făcut să râd și să mă relaxez puțin. Alex era unul din participanții „invitați din solidaritate”. Mai exact, făcea parte din acea categorie de persoane cu dizabilități locomotorii care se confruntă într-o măsură mai mică cu problema accesibilității într-un oraș aproape inaccesibil. Alex se deplasează liber prin oraș cu ajutorul mașinii personale, locuința este adaptată necesităților sale și are un loc de muncă stabil, care-i place și îl satisface din punct de vedere financiar.
Cu toate acestea, din cele povestite de el, deduc că realizările sale sunt în pofida… practic fiecare zi e „în pofida”, iar uneori chiar „înadins”.
Am învățat la Liceul „Tudor Vladimirescu”. Ca și majoritatea instituțiilor de învăţământ de la noi, nu era deloc accesibilă. Așa că toți anii de școală am fost ajutat de colegii mei. Pe lângă aceasta, am avut ambiția de a învăța în rând cu toți, fără profesori care vin acasă sau scutiri la anumite materii, un program mai lejer. Părinții mi-au explicat de mic copil că niciodată nu trebuie să renunț, nu trebuie să aștept o atitudine părtinitoare și că viitorul meu depinde doar de mine. Ei îmi vor fi alături și mă vor ajuta în măsura posibilităților.
Așadar, anii de școală au fost inaccesibili, dar posibili datorită colegilor. Până și bacalaureatul l-am susținut într-un liceu în care nu puteam intra în scaunul cu rotile, deși mi s-a promis că va avea loc într-o instituție accesibilă pentru persoanele cu nevoi speciale.
#Eu eram una din excepții
A urmat facultatea. Știam că vreau să învăț la Tehnologii Informaționale, așa că am depus actele la facultatea respectivă din cadrul USM. Doi ani. Doi ani am rezistat într-o universitate cu ușile larg deschise pentru toți… cu mici excepții. Eu eram una din excepții. Instituția s-a dovedit a fi total inaccesibilă, iar relația cu colegii – alta. La școală ne știam de mici copii, creșteam împreună, modul în care mă ajutau devenise rutină, era ceva firesc. La facultate era altfel, primele luni colegii mă ajutau, apoi tot mai rar și mai rar. În plus, nici eu nu mă simțeam în largul meu când apelam la ei.
Așa s-au terminat ai mei doi ani de inaccesibilitate la USM și au început cei doi ani de program liber.
În una din discuții cu un prieten care, de asemenea, se deplasează cu ajutorul scaunului cu rotile, am aflat că la UTM, la Facultatea de Tehnologii Informaționale sunt condiții relativ bune pentru persoanele cu nevoi speciale. Bune însemnând să te poți deplasa prin instituție chiar dacă sunt și mici obstacole. Un neajuns era veceul neadaptat pentru persoanele în scaun cu rotile.
Așa au decurs doi ani de accesibilitate la UTM.
Cum a început viața ta de tânăr absolvent? Cât de ușor ți-ai găsit un loc de muncă?
De fapt am început să lucrez încă în perioada în care învățam la facultate. Lucram de acasă, la calculator. Era o companie ce se ocupa de livrarea coletelor. Nu era chiar ce-mi doream, dar era un început. Însă după doi ani, am înțeles că nu există o posibilitate de creștere. Mai era un detaliu, aparent neimportant, dar care sugera multe. În cei doi ani în care am lucrat la compania respectivă, deși lucram de acasă, treceam rar pe la birou, nu s-a întreprins nimic pentru a asigura măcar un minim de accesibilitate, măcar de ochii lumii. Mă refer la acele rampe tocmai potrivite pentru practicarea sporturile extreme. Nimic. Așa că am plecat fără remușcări.
După două luni de pauză am aflat de la un prieten că o companie de telecomunicaţii recrutează personal, iar clădirea în care se află chiar e accesibilă, el de asemenea fiind o persoană ce se deplasează cu ajutorul scaunului cu rotile. În scurt timp, m-am convins și singur. Pe lângă accesibilitate, un spațiu mare, frumos amenajat, urma să beneficiez de pachet social, pachet adițional, masă asigurată în cantina companiei etc.
Deși procesul de recrutare a fost destul de complicat, am trecut toate cele trei etape și m-am angajat. De când lucrez aici, am avansat în carieră și în continuare văd un mare potențial de creștere. Îmi place lucrul meu, îmi place ambianța, colegii și sunt mulțumit de salariu.
De când te-ai angajat ai mai încercat să vezi ce oferte sunt pe piața de muncă?
Da. Am făcut odată un fel de experiment… Voiam să văd ce șanse aș avea să îmi găsesc un loc de muncă dacă nu exista compania la care lucrez acum. Am analizat zeci de oferte și doar într-o companie ar fi fost posibil să mă angajez, și doar pentru că este într-o clădire nouă, dotată cu rampă potrivită și lift. Până și o rețea de farmacii, o afacere ce ține totuși de domeniul sănătății, nu s-a dovedit a fi o opțiune – biroul era situat la etajul patru, iar lift nu era.
Cu ce situații te-ai confruntat în toată experiența ta de căutare a unui loc de muncă. Cum te priveau potențialii angajatori, ai simțit vreodată că ești tratat diferit?
Numeroase situații, îmi vine greu și să-mi amintesc. Au fost cazuri când mi se spunea direct: Tu doar primești pensie de la stat, de ce nu stai acasă?! Sau mă întrebau cum mă voi deplasa la lucru. Spunându-le că am maşină personală, apărea altă întrebare: Și dacă se strică? (aparent o replică populară în Moldova). Alteori, ghiceam în priviri – văzându-mă în scaun cu rotile îmi dădeam seama că pun la îndoială și capacitățile mele mintale, cunoștințele mele.
Dacă ar fi să fac o statistică, în 30% de cazuri, angajatorii treceau cu vederea partea din CV în care e menționat că sunt o persoană cu dizabilitate locomotorie și mă chemau direct la interviu. În clipa în care îi întrebam dacă au citit atent CV-ul și realizează că am nevoie de un mediu accesibil, discuția căpăta o altă notă… De regulă, mi se spunea că vor reveni cu un sunet. Puțini aveau curajul să spună direct că nu dispun de rampă, lift…
Ce mesaj ai avea pentru persoanele care, de asemenea, se deplasează cu ajutorul scaunului cu rotile?
Încearcă orice posibilitate. La noi nu îți poți permite să aștepți, vei petrece toată viața așteptând. Dacă nu poți ieși (fizic) din casă, lucrează la calculator, de la distanță. Pune bani deoparte din salariu pentru o mașină. Nu miza pe nimeni.
Chiar dacă nu vei avea un loc de muncă ce te satisface din mai multe puncte de vedere, tot e mai bine decât nimic. Exclude varianta de a sta în casă fără rost. Urmează cursuri online, perfecționează-ți cunoștințele, abilităţile prin intermediul unor programe online, orice.
Dar potențialilor angajatori?
Aici e mai complicat… Cred că mai potrivit ar fi un mesaj pentru întreaga societate și întregul sistem. Toți își doresc angajați calificați și cu experiență. Odată ce nu există acces liber în școli, apoi în universități, problema angajării în câmpul muncii devine și mai complexă. Experiența, de asemenea, o poți obține doar dacă te poți deplasa liber, în cazul nostru, până și experiența de a face cumpărături, de a merge la doctor, a achita facturile e una greu de realizat, iar pe alocuri chiar un act de eroism. E un cerc vicios în care toți sunt vinovați și nimeni responsabil.
Un caz recent din viața mea ilustrează foarte bine modul în care funcționează lucrurile în ceea ce ține de angajarea persoanelor cu nevoi speciale. Îl petreceam pe prietenul meu la aeroport și, odată ce avem parcare modernă, am parcat mașina în locul prevăzut pentru persoanele în scaun cu rotile. Aceste locuri sunt gratuite. La întoarcere, am fost rugat să plătesc pentru parcare. Chiar dacă am explicat și mi s-a conformat că serviciul e gratuit, oricum am fost rugat să prezint un certificat de la primărie.
Aceasta e imaginea ce reprezintă grafic aventura mea „În căutarea certificatului inexistent”.
Conform noilor prevederi din 16 martie 2017 ale Codului Contravențional, articolul 561, angajatorii pot fi amendați pentru refuzul de a angaja persoane cu dizabilități sau pentru nerezervarea locurilor de muncă pentru aceste persoane. Amenzile respective se bazează pe prevederile Legii 60 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități, art. 34. Angajatorii care au mai mult de 20 de angajați ar trebui să rezerve și să acorde 5% din numărul locurilor de muncă pentru persoane cu dizabilități.
Legislația RM susține angajarea persoanelor cu dizabilități, doar că ea nu conține mecanisme efective de implementare a acesteia.
Acest articol a fost scris în cadrul Campaniei „Eu vreau și pot”, inițiată de AO „Centrul Media pentru Tineri” și Alianța Organizațiilor pentru Persoane cu Dizabilități, cu susținerea IM Swedish Development Partner.
