Virgil Mihaiu este scriitor, jazzolog și diplomat, profesor de estetica jazzului, poliglot, promotor cultural, performer de jazz-poetry, care între anii 2006-2012 a fost primul director al Institutului Cultural Român din Lisabona și ministru consilier pe lângă Ambasada României din Portugalia. În plus, este și prezentatorul Ethno Jazz Festivalului din Chișinău, unde nu doar invită în scenă trupele muzicale, ci te surprinde de fiecare dată cu detalii despre fiecare interpret, cu istorioare din experiența sa de jazzolog, descrieri ale stilurilor acestora și ale instrumentelor muzicale absolut noi pentru ochiul și urechea noastră. E ca o cutiuță prețioasă care este plină cu experiențe, amintiri, legende, situații, pe care nu le găsești în cărți sau emisiuni documentare.
Virgil vine în fiecare an la Chișinău, ca să fie alături de Anatol Ștefăneț și de întreaga echipă organizatorică a festivalului cu renume deja mondial. Echipa imago.fm l-a invitat la o cafea, ca să discute anume despre dragostea lui atât de mare pentru jazz, Trigon și Moldova.
Interviu imago.fm realizat de Vadim Maslennikov
Domnule Mihaiu, povestiți-ne, vă rog, cum și când ați făcut cunoștință cu Festivalul Ethno Jazz, dar și cum ați ajuns pentru prima dată la Chișinău.
„Prima dată am ajuns încercând să-mi astâmpăr curiozitatea quasi-morbidă de a cunoaște Basarabia. Dorisem asta cu intensitate, încă din chinuitoarele decenii când ea fusese completamente blocată dincolo de frontierele celui mai întins imperiu din istorie. Îmi amintesc cum mersesem să-mi vizitez amicii din Iași pe la începutul anilor 1980 – Sorin Antohi, Liviu Antonesei, Dan Petrescu, lume bună – rugându-i să mă ducă pe niște coline de lângă Prut, ca să pot privi dincolo… Atunci aveam senzația că ar putea fi unica mea șansă de a vedea Basarabia (recent am citit o evocare despre Rahmaninov, care mersese pe undeva prin Karelia, doar spre a putea privi peste frontieră pământul Rusiei, de unde plecase în exil; din fericire, eu nu trecui prin amărăciunea exilului, însă resimțisem dintotdeauna un dor pentru acest tărâm interzis).
După ce ascultasem capodoperele Trio-ului Ganelin/Cekasin/Tarasov (începând din 1977 cu albumul Con Anima, pe care mi-l trimisese întâiul meu amic din Basarabia, Anatol Vidrașcu), m-am specializat treptat în jazzul de avangardă din Uniunea Sovietică. Între 1983-1993 am lucrat ca redactor-corespondent al revistei Jazz Forum, editată de Federația Internațională de Jazz la Varșovia. În colegiul redacțional periplanetar al acelei exemplare publicații erau reprezentate mai mult de 40 de țări. Presupuneam că trebuie să existe o anumită mișcare jazzistică și în zona basarabeană. Și într-adevăr, cam în aceeași perioadă a apărut pianistul și compozitorul Mihail Alperin.
După 1990, evident că fui printre primii filobasarabeni care au traversat teribila frontieră; cum era firesc, am făcut-o în compania unor notorii muzicieni de jazz români, alături de care am participat la niște gale festivaliere cu multe elemente de jam session, la Casa „Năucilor”, numită așa cu umor moldav. Era vorba, de fapt, despre Casa Științelor (Дом Наук). Acolo a apărut Alperin, care mi-a dat să ascult varianta brută a primului său album – cu renumitul Moscow Art Trio; discul fu editat ulterior la Moscova în 1991, sub titlul Molitva, având pe copertă un text conceput de mine în engleză și tradusă de producători în rusă. Peste un an, la festivalul de Jazz din Varna, reapare Alperin cu o bandă magnetică, total anodină, mi-o dă și zice: „Iată! Prima mostră de jazz cu adevărat românesc”.
Era Trigon în varianta de debut (Anatol Ștefăneț/violă, Sergiu Testemițanu/bas, Oleg Baltaga/baterie) și suna fabulos! Caseta aceea am prezentat-o la o mulțime de radiouri din toată Europa. Pe atunci realizam emisiuni despre jazzul românesc prin diverse țări, și exemplul ăsta venea la fix, pentru că Trigon creează o sinteză muzicală a întregii latinități orientale, ducând mai departe conceptul lui Enescu (cum bine se știe, marele compozitor se preocupase – explicit – de elaborarea unor compoziții în caracter românesc). Astfel am devenit, din proprie convingere, promotorul grupului Trigon, iar când au inițiat ei festivalul, la începutul anilor 2000, m-au invitat și pe mine ca prezentator. Spre bucuria mea, mi-am menținut acest statut privilegiat până în zilele noastre”
Cum este privit jazzul românesc și cel basarabean pe plan internațional?
„Important e să fie prezent. Odată ce se oferă șansa de a fi ascultat, iar interpreții pot fi văzuți pe viu, nu mai există bariere, iar impactul are efect imediat. Cam așa s-a întâmplat și prin anii ’40, când Dizzy Gillespie a apelat la elementul cubanez, urmat de expansiunea spre alte spații latino-americane și de reorientările jazzului spre noi și noi fuziuni inedite. Împrospătarea limbajului muzical transatlantic impunea căutarea unor „victime” de pe tot Globul. Ca să vă dau cel mai recent exemplu, există un țambalist absolut fenomenal – Marius Preda, care cântă într-atât de convingător, încât acum doi ani trompetistul numărul unu din Cuba, Arturo Sandoval, l-a inclus instantaneu în formația sa.
Deci, chiar și țambalul poate fi integrat muzicii cubaneze, dacă este mânuit genial precum o face Marius Preda. Exact același lucru se întâmplă cu Anatol Ștefăneț, care poate fi considerat azi cel mai original reprezentant al violei din jazzul mondial (fapt atestat de nominalizarea sa pentru această postură în DownBeat Jazz Critics Poll, din juriul căruia fac și eu parte). Vorbind în continuare despre fenomene fascinante și conexiuni ce se produc grație jazzului, vă mai dau exemplul compozitorului Richard Oschanitzky, un precursor al jazzului în spirit românesc. El era pasionat de inserția limbii portugheze în jazz prin intermediul stilului bossa-nova.
A colaborat cu Ileana Popovici – actriță română, având și ea origini basarabene (pe care și le-a descoperit abia când se apropia de etatea de 70 de ani). Dacă aș avea detașarea și timpul lui Tolstoi, ar merita să-mi dedic ultimii ani scriind despre asemenea magice întâlniri, convertite în adevărate epopei jazzistice!”
Vorbind de puterea de influență a muzicii, ați reușit să observați o evoluție a publicului și eventual a orașului în acești 16 ani de când există festivalul?
„Da, la Chișinău festivalul îndeplinește o importantă funcție culturală și, aș spune, chiar educativă, deși sună tare greoi acest cuvânt. Există aci un nucleu de public serios, în plus, aveți niște instituții artistice demne de invidiat, cel puțin în domeniul muzicii, coreografiei și, presupun, al bele-artelor și altor domenii ale frumosului. Studenții proveniți din acest spațiu lasă excelente impresii în mediile muzicale din România. Ca fondator al Cursului de Estetica Jazzului la Academia de Muzică din Cluj, pot afirma că mă aflu într-o permanentă stare de euforie (deja de aproape trei decenii, de când lucrez acolo), la care contribuie, de asemenea, studenții proveniți dintre Prut și Nistru; toți ca unul sunt talentați, și fac onoare nu doar ținutului lor natal, ci și în genere noțiunilor de cultură și artă.
Fenomenul emigrării elitelor din spațiul latinității orientale mi se pare extrem de pernicios, dar – din fericire – e compensat prin uluitoarea forță de regenerare a talentelor, vizibilă la Chișinău parcă mai mult decât la noi. Fiind invitat să țin prelegeri în mediile artistice basarabene, mă temusem că voi fi întâmpinat de aule vide. Și când colo, ce să vezi? An de an, ca prin minune, apar noi generații de tinere talente capabile să le substituie pe cele precedente. Așa ceva acționează ca un fel de elixir al juneții, transmițând energii revigorante publicului și înșiși profesorilor.
Deci avem public, avem festival, avem și talente, ce ar mai fi necesar spre a avea și un club de jazz la Chișinău?
Chestiunile referitoare la ideea de club sunt mai încâlcite, întrucât depind foarte mult de individualitățile celor implicați la nivel managerial. Adeseori, festivalurile și cluburile suferă din cauza sindromului megalomaniac al unora dintre impresari, care au senzația că ei au menirea să te forțeze să asculți ceea ce le place lor să audă acasă. Am avut unele experiențe absolut dezagreabile la festivaluri de mare impact și mare renume, căzute actualmente pe mâna unor diletanți ce le distrug prestigiul acumulat cu atâtea sacrificii! Tocmai de aceea îl admir pe Anatol Ștefăneț, care se luptă să mențină propriul festival la standarde artistice elevate. Ori îl menții, ori nu mai faci jazz. Pentru că dacă jazzul nu e cântat la nivel superior, el își contrazice propria menire. La fel e și cu cluburile: e necesar să existe un om (sau grup coerent) care să vrea și să poată crea asemenea medii propice creației și să le mențină la nivelul presupus de jazz – muzica născută acum un secol, pe care merită să o cultivăm cu devoțiune.
Bine dar care ar fi diferența între un oraș în care există cluburi de jazz și unul în care nu sunt, așa cum este Chișinăul?
Lucrurile sunt relative. De asta spuneam că depinde enorm de câte un individ, dacă are forță locală și ține mult la comunitate. Vă dau două exemple din Transilvania: Bistrița și Baia Mare – unde am aranjat să cânte Trigon-ul anul trecut și anul acesta (evident, cu enorm succes muzical) sunt localități oarecum asemănătoare, ca pondere pe plan național, Sorocăi sau Cahulului. La Bistrița activează Gavril Ţărmure, animat de deviza: „Orașul ăsta merită cu mult mai mult decât i s-a dat” . Deoarece la Bistrița nu exista o orchestră filarmonică, el a constituit una, invitând foarte buni interpreți din câteva superbe urbe ale Transilvaniei, cam ca la o selecționată de fotbal. De altfel, și numele e semnificativ: Noua Orchestră Filarmonică Transilvană.
Țărmure organizează concertele acesteia aproximativ o dată pe lună. A preluat o sinagogă abandonată, a reconvertit-o, transformând-o într-o sală de concert minunată, a remodelat alte edificii, a inventat un festival de muzică și poezie și așa mai departe. Ca atare, când ai parte de un asemenea impresar competent (el însuși absolvent de trombon la Conservatorul din Iași), nici nu mai e necesar să mai inventezi un spațiu special cum ar fi un club de jazz.
La Baia Mare e la fel. O urbe care dădea senzația că ajunsese în agonie, arată actualmente de așa natură încât a candidat la titlul de capitală culturală europeană pentru anul 2021. Și acolo a apărut un organizator – Iulius Eduard Keller – capabil să suplinească lacunele vieții de club locale.
Nu exclud faptul că o bună parte a publicului din acest an la festival a auzit jazz adevărat pentru prima dată în viață, ori cel puțin sunt începători în ale jazzului. Ce recomandări le-ați da celor ce abia își încep calea în lumea aceasta?
„Asta depinde mult de cei care îi direcționează, cei care țin prelegeri, care fac emisiuni cu tematică de specialitate, susțin cursuri sau organizează festivaluri. Dacă selecția nu este adecvată, atunci rezultatele nu pot fi decât hazardate. Dar dacă e atractivă, evident că toți vor încerca să mențină legătura cu acest gen de muzică, fiindcă pasiunea pentru jazz e de-a dreptul contaminantă. Cum se știe, muzica are și valențe terapeutice.
Eu însumi am trăit momente când eram aproape în fază de depresie, dar când intram într-un spațiu unde se cânta jazz simțeam că încep să renasc. Îmi amintesc iarăși de Mihail Alperin, care la un moment dat suferise de cancer; când m-a vizitat în Portugalia, unde lucram pe atunci la Institutul Cultural Român, avui impresia teribilă că ajunsese aproape la limită. Atunci l-am dus la Catedrala Jeronimos; impresionat de incomparabilul edificiu în stil manuelin, Mișa mi-a zis să-l las acolo pentru a medita. Nu știu în ce mod, dar presupun că și prin intermediul muzicii miraculoase cu care a rămas în permanent contact, s-a vindecat.
Acum – venit să cânte la ediția 2017 a Festivalului de la Chișinău – arată la fel de vivace cum era prin ’92. În multe astfel de situații sunt dificil de găsit explicații, în pofida tentațiilor de ordin parapsihologic sau supranatural. Însă cea mai abstractă dintre arte – muzica – produce asemenea efecte. Este și o mare responsabilitate pentru cei care își asumă misiunea de a proiecta către public această muzică. Trebuie să selecteze doar lucruri de calitate. Ele, ca printr-o inefabilă osmoză, au menirea să penetreze conștiința publicului. Sigur, pare idealist ceea ce zic, dar așa s-ar impune să stea lucrurile când vorbim despre creația artistică.
Lumea acum trece printr-o perioadă mai complicată, unde din păcate e puțin loc pentru înțelegere și toleranță. În lumea jazzului, însă, majoritatea formațiilor au componență internațională. Poate este cazul de a prelua o anumită experiență din lumea muzicii?
Asta, de fapt, m-a fascinat în jazz. Pe de-o parte revelează tradiții profunde, rădăcini ancestrale, dar pe de altă parte este o muzică funciarmente cosmopolită. Un autentic jazzofil nu poate avea vreo reticență în receptarea unui autentic jazzman, fie el georgian, leton, panamez, vietnamez, indonezian, etiopian… Dacă aș ajunge în Tuva, de unde provine cântăreața de avangardă Sainkho Namtchylak, aș percepe din respectivul unghi (chiar fără să am idee despre limbile locului) compatibilitatea jazzului cu tradițiile autohtone – după cum a demonstrat-o colaborarea ei cu muzicieni de avangardă din diverse țări (la un moment dat, Sainkho crease chiar un fel de punte aeriană, ducându-i pe improvizatori occidentali cu avionul la Kâzâl, spre a lua lecții de tehnici vocale sau instrumentale tuvine).
Domeniul interferențelor culturale exprimate prin jazz continuă să mă tenteze, iată un exemplu recent: chiar în aceste zile se va lansa la Viena un masiv volum de eseuri despre conexiunile dintre Jazz și Cuvânt. Sub titlul Jazz in Word: European (Non-)Fiction sunt incluse lucrările prezentate la un congres organizat de către faimoasa Universitate din capitala Austriei, pe tema conexiunilor dintre jazz și literatură. Contribuția mea constă într-un amplu studiu relevând expresivitatea diverselor limbi în context jazzistic. Fuziunile de acest gen necesită o meticuloasă concepție prealabilă, așa cum s-a întâmplat de-a lungul sfertului de secol de existență al formației Trigon.
Oricum, jazzul reprezintă în continuare o mare speranță, ceea ce explică persistența mea în studierea acestui domeniu. Pe parcursul vieții, am realizat că jazzul e una dintre oazele de fericire pe care le avem în efemera noastră existență terestră. Este un limbaj universal, care te ajută să te autoeduci, să înțelegi și să savurezi frumusețile provenite din incomensurabilul patrimoniu cultural al umanității.
