Pe #diez avem un proiecțel împreună cu Anastasia Taburceanu. Astfel ne plimbăm prin locuri diferite și mai puțin cunoscute din Chișinău, și încercăm să aflăm mai multe despre ele.

„Disclaimer: Acest articol reprezintă răbufnirea emoțională a autorului.  Toate personajele sau numele sunt fictive. Orice coincidență cu persoane reale este întâmplătoare.

Astăzi vin cu un text speculativ și îi dau cu teoria conspirație. Altfel nu știu cum să îmi răspund la prea multe întrebări pe care le am referitor la casa despre care urmează să scriu” scrie Anastasia Taburceanu.

31 august 1989, nr 125

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Prima atestare documentară, despre monumentul de arhitectură de pe strada 31 august 1989, cu numărul 125, datează din 1876, când aparținea nobilei Ecaterina Râşleakov. La începutul secolului al XX-lea, casa veche de la colț a fost demolată și în locul ei a fost construită o casă în două etaje.

Nu există chișinăuian să nu cunoască această clădire. Stă la intrarea în parc dinspre strada Iorga, exact între reședința de stat și minunatul hotel Codru. Sub zidurile acestei case sunt întâmpinați marii oaspeți ai statului și delegații internaționale. Și totuși casa își pierde din tencuială și miroase de la o poștă a casă părăsită.

Poziționarea mega strategică a acestei case ar fi cel puțin un motiv de reanimare a clădirii. Până nu demult aceasta găzduia birourile câtorva companii, cam de pe când hotelul Codru a devenit mai mult decât un hotel din centrul Chișinăului, clădirea brusc a devenit goală.

O clădire atât de voinică pe o stradă atât de aglomerată, lângă reședința de stat a președintelui și să stea așa fără treabă? Îmi vine greu să cred că nimeni nu vrea birou acolo, sau restaurant, sau centru național de spionaj, sau cantină pentru demnitarii de stat cu cafenea și lounge area, sau orice altceva. Miroase a conspirație aici. Eu aș face-o aripa cu săli de conferință a hotelului, dacă tot conferințele au fost înghesuite de clubul de noapte. Sau încă o bucată de reședință de stat sau de ce fel de clădire mai are nevoie președintele statului. Aș face-o încă un birou al SIS-ului, sau încă o sală de primire a aceluiași președinte, ca să nu trebuiască să se deplaseze prea mult și prea departe. Orice însemnătate națională i s-ar oferi acestei clădiri numai să nu stea pustie. I-ar sta bine orașului cu această casă îngrijită, așa cum mi-o amintesc eu acum vreo șapte ani în urmă.

Nu mi-o pot imagina nici cum ca și un centru educațional pentru tineri, sau vreun hub de vreun fel oarecare, sau Doamne ferește, vreun centru cultural pentru tineri. Fu, fu, fu, uită ce am scris mai sus și iartă-mă, dragă cititor, aberez. Noi nu avem nevoie de centre culturale,  plus că jumate din clădirile istorice de la noi stau sub tutela ministerului culturii și degeaba.

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Hai să schimbăm subiectul. Hai să revenim la ideea de cantină pentru demnitarii de stat că oricum e una mai viabilă. Imaginează-ți un înalt funcționar de stat și toate sarcinile grele cu care a fost investit, nu de bună voie, ci de dragul poporului pe care îl slujește. După ce nu a închis un ochi o noapte întreagă, tot de grija poporului mai sus menționat, și a început muncile încă din zori, a avut ședințe și a semnat multe foi din numeroasele mape maronii cu inscripția aurită „ministerul nu știu care” sau „parlamentul cui te are”, după ce s-a necăjit cu treburile plebei, iaca a venit ora 12.00. N-a ieși oare omul la o gură de aer proaspăt?

Ar îmbrăca sacoul gri cu o mărime mai mare (îl cumpărase la nunta feciorului, pe atunci era un pic mai tânăr și mai în putere, dar câțiva ani mai târziu și slujba l-a scurs până la mărimea 60 la costum) peste cămașa bej combinată cu o cravată bleumarin, și-ar lua servieta cu grijile poporului în ea și ar ieși din biroul lui modest cu scaune din piele de culoarea fildeșului. Ar traversa parcul, ar asculta de cântul păsărelelor. La „cantina demnitarilor de stat” azi e borș roșu, pârjoale din pește și pireu de mazăre. Încă de la poarta parcului, demnitarul ar simți mirosul ademenitor și de la mirosul de pârjoale va realiza că azi e joi – a pierdut de tot socoteala zilelor.

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

La intrare va zăbovi câteva clipe cu alți demnitari trudiți. Dar va uita repede de oboseală când va întâlni zâmbetul Clavei.

– dl Gheorge, da’ ce nu treceți? Haideți că e prospicior borșușorul.

– Clavușca, mie ca de obicei.

Asta îi place cel mai mult omului nostru la „cantina demnitarilor de stat” că e de al casei și personalul de aici știe toate preferințele clienților săi.

Cât o sorbi din borș o mai pune la cale câteva trebi importante cu colegii. Abia la pârjoale vor trece la discuții mai lejere. Și după prânzul înfulecat la repezeală va trece cu câțiva colegi în ”camera cu trabucuri”, acolo va analiza humidorul alegându-și un trabuc și va cere Clavei un păhărel de cognac:

– Ca de obicei, Clavușca. Și zi, te rog, Găliunii să vină.

Găliunea e tinerică și scundă, dar are putere în brațele ei mici și tămăduitoare. Găliunea o să-i maseze un pic omoplații și parcă oboseală o să-l uite de tot pe omul nostru.

– Ei, acum înapoi la slujbă!

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Își va pune din nou sacoul gri, cu o mărime mai mare și servieta cu grijile poporului în ea și va păși mărunțel prin parc spre biroul cu scaune din piele de culoarea fildeșului.

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Text și foto de Anastasia Taburceanu. Mai multe din plimbările ei vezi pe: Descoperiri Urbane.