(foto) Interviu cu actrița Maia Morgenstern: Eu am fost atât de iubită aici!

Am fost la primul spectacol din micul turneu al Teatrului Evreiesc de Stat, două ore în care Doamna Maia Morgenstern m-a plimbat prin zeci de stări, sărind de la una la alta fără a-mi lăsa măcar un minut de respiro, simțeam că tocmai am obosit. Am obosit ca spectator, stând comod în rândul întâi. La vreo 15 minute după sfârșitul spectacolului, Dumneaei a revenit pe scenă pentru a discuta cu jurnaliștii. Era atât de binevoitoare, răbdătoare și deschisă, încât îmi părea că dacă i-aș spune că sunt de la revista Cai și câini de vânătoare, ca în filmul Notting Hill, ar fi fost la fel de încântată să îmi ofere un interviu. Ne-am înțeles să ne întâlnim a doua zi, la teatru, la ora 9.00. Spre marea uimire a naturii și poate a întregii omeniri, am reușit să fiu matinală. La ora 9 și un pic era la teatru, Doamna Maia Morgenstern însă – nu.

După ce am așteptat vreo oră, doamnele din stafful Teatrului Evreiesc de  Stat și-au cerut scuze și mi-au zis să vin după spectacolul de seară. Eu zâmbeam, sincer și plăcut surprinsă. Absența Dumneaei m-a făcut să zâmbesc pentru că era atât de uman, atât de uman să fii de negăsit la 9 dimineața.

La 20.15, Doamna Maia Morgenstern era pe scenă, discutând cu jurnaliștii. M-a recunoscut și cred că și-a cerut scuze de vreo trei ori. Emoțiile după primul spectacol, Chișinăul, publicul i-au trezit atât de multe emoții, încât noaptea i-a adus în dar insomnia, pe la trei dimineața nu își găsea locul. Eu zâmbeam, pentru că era atât de uman, era atât de sincer. Am început interviul în sala pustie, așezându-ne la masa de pe scenă (recuzita din spectacol).

După vreo jumătate de oră, Doamna Maia Morgenstern a propus să mergem în localul de alături, să ia cina. Poate din cauza atmosferei neformale sau a lui Enrique Iglesias ce cânta pe fundal, interviul s-a transformat mai mult într-o discuție.

I-am adresat cele câteva întrebări pe care le aveam notate și am lăsat-o  să-și continue cina târzie. În drum spre casă țineam telefonul atât de strâns, de parcă duceam „Cumințenia Pământului”. Firea mea anxioasă și ușor paranoică m-a făcut să verific de vreo trei ori dacă s-a înregistrat toată discuția. Abia după aceasta m-am liniștit.

# Știu că ați fost de mai multe ori la Chișinău, în perioade diferite. Cum este acum Chișinăul pentru dvs.?

Știți ce se întâmplă, o să vă răspund cu mare sinceritate, merg, merg pe stradă și realizez că îmi caut locul, casa în care stăteau mătușile mele. Tot îmi pare că uite la acest colț de stradă, casa aceasta veche e ea, dar nu, nu mai țin minte și nu mai am pe cine să întreb. Știu că era o curte interioară, iar acolo era un parter înalt ori etajul întâi…

Eram câțiva copii într-o curte și am învățat limba rusă, jucându-mă cu ei. De fapt, o cunoșteam deja puțin, limba maternă a tatălui meu fiind rusa. Aș fi vrut să învăț mai multă rusă, dar tata fiind perfecționist, auzindu-mă făcând o greșeală se strâmba și făcea asemenea grimase că mă descuraja… Fiind și puțin dislexică, cred eu, merge greu cu scrisul, așa că m-am blocat, m-am inhibat și nu am mai continuat.

Acesta e pentru mine Chișinăul. Fiecare colț, zid, parcă-l recunosc, parcă aici a fost, aș vrea să trec dincolo de zid, visez uneori curtea aceea.

Țin minte că m-am jucat și m-am certat cu o fetiță pentru o pănglicuță roz. Am găsit o pănglicuță roz. Eu îmi doream să am părul lung, am avut mereu părul scurt. Cealaltă fetiță avea părul lung și a spus că panglica e a ei. Eu insistam că e a mea, eu am găsit-o! Ea – nu, tu ai părul scurt și n-are cum să fie a ta… Uite așa, visez, visez aceste locuri.
La mine există filtrul nostalgiei, copilăriei și la lucrul acesta nu voi renunța niciodată, nici nu am cum. Eu am fost atât de iubită aici! Cel mai bun tort de pe lumea aceasta aici l-am mâncat. Eram atât de prețuită, alintată…

# Ați vorbit într-un interviu despre situația teatrelor, cinematografelor din România. Vă îngrijorează că devin mai puține, multe se închid. Bănuiesc că nu sunteți la curent, cinematograful Gaudeamus, unul din cele două cinematografe în care puteai viziona filme necomerciale, ce găzduia festivaluri de film, în care a avut loc premiera întârziată, puțin uitată, dar atât de așteptată a peliculei „Patul lui Procust” (n.r. Maia Morgenstern a interpretat rolul Doamnei T.) a fost închis. E distrus în interior, iar în locul acestuia urmează să fie înălțat un bloc locativ. Pornind de la acest exemplu, cum credeți cât de important e ceea ce se întâmplă: faptul că într-o Capitală rămâne un singur cinematograf unde mai poți vedea filme mai puțin comerciale?

Eu n-o să mă hazardez acum în a judeca lucrurile, nici nu sunt foarte la curent, dar cred că se cuvine, nu strică să fie susținută cultura, arta care nu are un profit imediat. Azi lansăm, mâine scoatem banii! Acesta nu ar trebui să fie criteriul. Ar trebui susținută, încurajată, protejată încercarea în artă.

Nu toate încercările înseamnă triumf, nu toate încercările sunt reușite, nu toate experimentele duc mai departe, dar orice act artistic este expresia nevoii spiritualității, unei colectivități întregi. Sunt atât de multe forme de teatru, de expresie, de spații neconvenționale, noi și diferite față de ce am învățat la școală. E foarte important și e foarte bine că se întâmplă așa, și că publicul devine din ce în ce mai divers și că fațetele ofertei culturale devin din ce în ce mai variate și reflectă mai multe aspecte ale realității.

# Ați venit la Chișinău cu o serie de spectacole cu tematică evreiască. Din propriile observații, credeți că poporul românesc și-a asumat vina pentru Holocaustul românesc? Vă întreb pentru că la noi nu se știe mai nimic despre ce s-a întâmplat pe teritoriul nostru, despre pogromuri, lagărele din Transnistria etc. În manualele școlare nu este nici măcar o scurtă mențiune la acest subiect. Cât de important e pentru un popor să își asume o astfel de istorie?

Pentru orice popor, pentru orice entitate socială, politică a discuta fără a face (atenție!) din subiectele dureroase, tabu ale istoriei prilej de a-și scoate propriii ochi este extrem de important. E o modă și asta, ori trecem sub tăcere, ori ne apucăm și ne scoatem propriii ochi de zece ori, de șaptezeci de ori, încă odată, și încă odată, și încă odată! Dar prin intermediul artei, teatrului, filmului cred că se poate, se poate pentru că livrezi o informație istorică la nivel emoțional. Cred că e o modalitate sănătoasă de a spune lucrurilor pe nume.

# Considerați că tinerii trebuie neapărat să cunoască acest capitol din istorie?

Evident! Ce nu se cunoaște despre Holocaust, vorbind de crime, lagărele morții este drumul… A fost o pantă atât de lină, aproape pe nesimțite și deodată te trezești cu-n drum, cu o cale așa de bine bătută care a condus… Înțelegeți, Holocaustul a fost un apogeu, noi vedem vârful unui iceberg. Or, mari personalități, mari intelectuali, mari figuri au legitimizat manifestele rasiste, antisemite.

De aici și această pantă atât de lină, atât de ușor au mers… Atenție! Însă sunt subiecte dureroase și vă rog acceptați faptul că sunt persoane în vârstă, foarte în vârstă care nu mai vor, nu mai vor categoric să discute. Acceptați și respectați lucrul acesta.

# Dvs. personal v-ați găsit răspunsul la întrebarea cum a fost posibil?

Pentru mine, pentru etnia, cultura din care vin, importante sunt întrebările.

Cele mai importante sunt întrebările. E necesar de cultivat în cei tineri nevoia, obișnuința  de a pune întrebări, așa răspunsurile o să fie și mai multe. Atunci când zici că ai un răspuns încetezi să-ți mai pui întrebarea, așa că deocamdată, lăsați-mă să mă frământ, să mă lupt cu întrebările și să le formulez.

Părinții mei au fost atei…

# Reiese că a Dvs a fost inițiativa de a reînvia tradițiile evreiești. Părinții cum au reacționat?

Fiind niște oameni extrem de progresiști mi-au zis: dacă așa crezi, simți – e bine, dar ai grijă să nu te lași sedusă de exterior, de ritualuri. Dacă e ceea ce crezi, simți în mod profund, nimeni nu te poate împiedica să urmezi această cale.

Tatăl meu a devenit ateu la 12 ani. Provenea dintr-o familie extrem de religioasă și nu l-a sufocat nimeni, nu l-a împiedicat nimeni. Se poate așa ceva? Da, se poate! În pofida faptului că bunicii mei, atât materni, cât și paterni au fost foarte credincioși, religioși, practicanți…

# Am remarcat că aproape în toate interviurile, când se trece la subiectul vieții profesionale, prima întrebare e neapărat una legată de colaborarea cu Mel Gibson. Nu ați obosit de ea? Vă trezește vreun sentiment de frustrare că alte roluri sunt trecute cu vederea și toți se axează pe filmul „Patimile lui Hristos”?

De ce să obosesc? Îmi face mare plăcere. Am fost tratată cu mult respect, cu dragoste, am fost prețuită.

Partea în care interviul a căpătat și mai mult caracterul unei discuții…

 

# Actorul meu iubit, încă de când eram mică, este Oleg Yankovsky. Cum a fost să lucrați cu Dumnealui, să-l cunoașteți ca om?

Nu pot spune că l-am cunoscut mult ca om, ar fi mult spus, dar știu că eram super, super îndrăgostită de el. Țin minte o filmare la care n-aveam treabă, m-am dus să-l privesc cum lucrează, îl adoram. Pe atunci nu se făceau așa ușor fotografiile ca acum și am făcut o poză în iarbă, așa cum eram super obosiţi. O păstrez cu iubire.
Era fascinant.

Într-o zi a venit soțul meu la filmare. Țin minte că maestrul, iubitul Oleg Yankovsky, s-a apropiat de soțul meu, au făcut cunoștință și i-a zis: să știți că soția dvs. este foarte frumoasă! În acea clipă au zburat nişte arcuri electrice, a fost un moment de o intensitate maximă!

# Simțiți că trăiți viața Dvs., anume a Dvs., nu a altcuiva?

Nu întotdeauna, mă mai revolt. De suficient de multe ori mă întreb de ce trebuie să fac asta, să nu fac asta, dar până la urmă ajung la un compromis.

# Ați fost vreodată nefericită pe scenă?

Sigur! Când nu se aprinde becul…

— Dar aceasta nu e nefericire…

Ba nefericire e! Să știi cum ar trebui să fie și să nu se lege. E sentimentul neputinței, ca în vis, când vrei să strigi și nu poți.

# Cât de important pentru Dvs. e să fiți ținută minte?

Nu prea important, cel puțin așa aș vrea să cred. E o chestiune de orgoliu, vreau să fiu ținută minte, dar nu o privesc ca pe un scop suprem. Faptul că în România sunt multe fetițe pe care azi le cheamă Maia înseamnă mult pentru mine. Da, orgoliu.

# Ați avut în adolescență câteva cărți care v-au marcat într-un mod aparte?

„O mie și una de nopți”, „Povești la telefon”, apoi Marcel Proust, Aldous Huxley.
Mai era o carte – „Vizita lui Fidel Castro în Uniunea Sovietică”. Era o carte roșie cu multe fotografii. Tata avea voie să ia orice carte din bibliotecă, să facă însemnări în ele, eu nu aveam voie. Nu aveam voie să distrug cărțile. Un copil de doi ani, de trei ani distruge, dar în felul acesta cunoaște lumea. Așa că părinții mei au sacrificat acea carte cu fotografii foarte bune, cu coperți roșii, mari și mă lăsau să scriu cu creionul pe ea, să rup pagini, îmi plăcea foarte mult acea carte…

# Ați fost în Cuba sau ați vrea?

Nu. Cred că aș vrea, însă nu sunt o persoană pasionată de călătorii.

# Ce îi veți spune Celui de Sus/Divinității atunci când Vă Veți întâlni?

Sunt gata să ascult. Sunt gata să ascult ce are să-mi spună. Sau i-aș spune că-i sunt profund recunoscătoare pentru ce mi-a dat, profund recunoscătoare pentru tot ce am primit aici, pe pământ. Asta dacă mă întreabă ceva, dacă nu – voi asculta.

# În opinia Dvs. ce mişcă sori și stele?

Legile, legile naturii. Nu-i bun răspunsul? Eu așa cred.

— În acest caz nu există un răspuns corect sau greșit...

În natură există legi, unde nu poți trișa. Dacă în societatea noastră mai ocolim legile, dacă nu ne prinde – nu ne prinde, cu cele ale naturii nu te pui.

— Dar legile naturii sunt și cele ale Divinității?

Da, sigur.

# Privind, citind mai multe interviuri cu Dvs., am remarcat că evitați tot ce vi se asociază cu noțiunea de patetic, evitați pe cât de mult e posibil...

Nu, dimpotrivă. Mi se reproșează lucrul acesta. Mi-l asum – sunt patetică, asta e dimensiunea după care trăiesc eu, aceştia-s pantofii mei. Eu sunt un om patetic (nu în sensul cuvântului în engleză pathetic).

# Ce i-ați spune Maiei la 16 ani?

Iubește-te
Iu-beș-te-te
Iubește-te și ai încredere în tine. Iubește-te enorm, mai mult. Ai grijă de tine.

Vă mulțumesc mult!

Printre tineri, mai ales în comentarii, meme-uri este populară fraza I wish Morgan Freeman would narrate my life/Mi-aș dori ca Morgan Freeman să-mi nareze viața.

După două spectacole și un interviu de mai mult de o oră, vocea Maiei Morgenstern mi s-a impregnat atât de puternic în minte, încât am înțeles că ar fi o alternativă bună, poate chiar mai bună decât Morgan Freeman.
La urma urmei ea este, poate doar și un pic, dar a noastră.

Astăzi, pe 1 mai, este ziua Dumneaei.
La mulți ani, Maia Morgenstern!
Să fiți iubită!