Pe #diez avem un proiecțel împreună cu Anastasia Taburceanu. Astfel, ne plimbăm prin locuri diferite și mai puțin cunoscute din Chișinău, și încercăm să aflăm mai multe despre ele.

Purtam rochie albă de dantelă, cu fundă roșie de satin sub guler care se combina cu papucii mei de lac roșu. Mă țineam de mână cu colegul meu Ilie, el avea un soi de frac alb și în capul maturilor noștri și al doamnei profesoară noi doi trebuia să stăm în capul șirului de copii speriați care de azi înainte aveau să se numească clasa I-a „F”, scrie Anastasia Taburceanu.

Liceul de Fete nr. 1

 

Anastasia Taburceanu

Anastasia Taburceanu

Acea clădire impunătoare (în capul meu, un adevărat labirint) și pasarela cu geamuri mari care ducea spre sala noastră de clasă, în ziua de 1 septembrie 1994  au devenit pentru mine simbolul maturității și al independenței.

Podeaua blocului vechi scârțâia, ușile erau albe cu zeci de straturi de vopsea pe ele, erau înguste și inimaginabil de înalte. Podurile și mai înalte, creau condiția perfectă ca răcnetele noastre să sune într-un ecou. Galeria de geamuri dese de la etajul 1 și 2 erau locul de aruncat rucsacurile și de împărțit tartinele. La început abia de reușeam să mă sprijin cu coatele de pervazurile acelor geamuri, până în a IV-a am ajuns la performanța de a mă cățăra cu fundul pe ele (nu că m-am lungit tare, mai degrabă am învățat să sar).

Scările din fața sălii de festivități care duceau la etajul doi erau atât de frumoase, erau ca din povestea cu Cenușăreasa. De pe acele scări au căzut cei mai mulți dintre noi. Treptele de marmură lustruită sub picioarele miilor de copii deveniseră un patinoar. Îmi amintesc cum după o căzătură zdravănă a unui coleg din clasa paralelă care s-a soldat cu spargerea buzei, ne-am adunat toți să ne uităm la pata de sânge care lucea pe una din treptele late din piatră. Dramă!

Legenda fantomei din liceu

Auzisem (probabil de la soră’mea mai mare sau de la colegii ei) despre legenda unei fete care a murit încă pe timpul Liceului de Fete nr 1, fantoma căreia până azi mai bântuie holurile școlii vechi. „Iese doar seara și ajunge doar până la pasarela spre blocul nou, nu depășea limitele clădirii vechi”. De aceea, orele de ritmică care se lungeau până la căderea serii erau extrem de incitante.

Eu și grupul de cercetători din care făceam parte am avut mai multe tentative de a coborî în subsolul clădirii, unde se presupunea că era culcușul fantomei. Subsolul care era un beci cu tavan concav, clădit cu cărămizi, cobora câțiva metri în adâncime apoi cotea spre dreapta în direcția străzii Pușkin.

Niciodată nu am avut curajul să ajungem până în capătul acelui beci. Noi, membrii grupului de tineri entuziaști, aveam câte o teorie fiecare, despre destinația acestui spațiu: poate era un tunel care trece pe sub pământ și care duce până la marginea orașului, pe aici fugeau elevele în timpul războiului (care război? Detalii absolut neimportante pentru istoriile unor elevi de clasa a III-a, la sigur au existat ceva războaie în trecut); aici a murit eleva aceea și de atunci subsolul a fost închis; unii dintre noi susțineau că în acest beci trăiește un soi de paznic de noapte care intră în școală prin acest tunel, dar printr-o intrare secretă care se află la vreo două cartiere distanță.

Pe atunci am început să realizez în ce clădire veche și frumoasă îmi petrec zilele. Însă adevărata revelație am avut-o în clasa a IV-a. Săptămâni întregi am fost instruiți cum să mergem, cum să formăm o coloană, cum să ne salutăm, am învățat o groază de poezii în română și franceză, dansuri și cântece. La 1 martie urma să fie mare sărbătoare – liceul împlinea 135 de ani de activitate. Aveam sarcina să întâmpinăm musafirii în pragul școlii. Atunci am văzut un grup de doamne trecute bine de 70, cu pălăriuțe asortate cu mănușile și broșe prinse de gulerul mantourilor. Arătau ca de pe altă lume (eu nu mai văzusem nici până atunci, nici de atunci un grup de bătrâni atât de chitiți și fericiți).

Cum a apărut liceul

 

Anastasia Taburceanu

Anastasia Taburceanu

Odată cu conștientizarea vechimii acestei instituții (deci școala asta era pe atunci pe când nici buneii mei nu erau născuți?) m-a năvălit un val de mândrie care nu m-a părăsit nici astăzi. Sunt și azi tare mândră că cei mai frumoși 12 ani de copilărie și adolescență i-am petrecut într-un liceu atât de frumos și cu atâta istorie – prima instituție de învățământ secundar pentru fete, din Basarabia.

Aceasta a fost deschisă în martie 1864 de către Liubov Beliugova. Liceul dispunea de două clase începătoare, fiind întreţinut din banii proveniţi de la impozitarea nobilimii, bisericii şi mănăstirilor. Zemstva regională decide să finanţeze din 1871 această instituţie de învăţământ, alocându-i 4.440 de ruble. „Recunoscând importanţa şi necesitatea stringentă a dezvoltării învăţământului mediu pentru fete în regiune şi luând în calcul faptul că vistieria statului nu doreşte să contribuie la organizarea acestui liceu din Basarabia, că sumele adunate de nobilime sunt insuficiente şi ţinându-se seama de faptul că liceul de fete asigură cerinţele tuturor stărilor şi claselor sociale, acesta trebuie să fie întreţinut din contul zemstvei, care reprezintă toată populaţia guberniei Basarabiei. Respectiv, toate cheltuielile pentru întreţinerea liceului pentru fete urmează să fie asigurate din contul zemstvei” (И.Г. Будак. Буржуазные реформы 60-70-х годов XIX века в Бессарабии. – Кишинев, 1961, с. 117.). Din acest moment liceul privat este transformat în liceu de stat cu denumirea Liceul de fete de zemstvă din Chişinău.

În anul deschiderii, liceul era frecventat de 158 de eleve care reprezentau următoarele stări sociale: 128 (69,2%) fiice de nobili, 32 (17,3%) fiice de negustori, 15 (8,1%) fiice de mic-burghezi, 10 (5,4%) eleve făceau parte din alte categorii sociale (ANRM, F. 1862, inv. 36, d. 45, f. 6.).

Deja în 1881 Liceul de zemstvă de fete din Chişinău avea șapte clase normale, primele patru clase aveau clase paralele, două clase pregătitoare şi clasa a VIII-a – suplimentară, cu profil pedagogic. În acest liceu se preda religia, matematica, fizica, istoria, geografia, pedagogia, caligrafia, desenul, croşetatul și limbile: rusă, franceză, germană și latină.

La 24 mai 1881 a fost pusă piatra de temelie a noii clădiri a gimnaziului, iar la 3 august 1882 – construcţia clădirii era terminată (actualul bloc de clase primare al Liceului teoretic „Gh. Asachi”). Autorul proiectului era G.F. Lonsky.

La începutul secolului al XX-lea, din partea curţii a fost alipită capela Sf. Nicolae, autor, se presupune, este M. Seroţinski. Accesul avea loc de pe palierul scării de la etaj, sub capelă fiind un spaţiu folosit în calitate de sală de sport de iarnă. Interioarele erau luminate prin ferestre largi, pereţii decoraţi cu stucaturi şi imaginea îngerilor la colţuri. Această capelă nu a fost utilizată niciodată din cauza unui tragic eveniment care a avut loc acolo. Paznicul acestei capele s-a sinucis chiar înainte ca aceasta să fie sfințită. În 1985 a fost construită o altă capelă a liceului, azi Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, de arhitectul Alexandru Bernardazzi.

Clădirea liceului este construită în două etaje, amplasată la colţul cartierului, ridicată pe un plan unghiular. Prin colţul teşit, orientat spre intersecția străzilor Pușkin și București, era o intrarea de onoare în clădire, acum aici e o galerie de artă. Chiar deasupra intrării de onoare se afla loggia de la etaj, acela era balconul de la bibliotecă la care evident noi nu avem acces (din motive evidente de securitate). În spatele actualei galerii era sala de ritmică, care avea mulți piloni ca din povești, iar pe pereți, niște basoreliefuri în culori pastelate.

Exact în fața sălii cu piloni era sala mică de festivități, o bijuterie de spațiu, cu scena și cat sculptat deasupra acesteia, cu cortină și basoreliefuri pe tavan. Sala de înălțimea celor două etaje are geamuri până în tavan. Acolo a avut loc prima mea prestație artistică. În costum național și fără dinți strigam înviorată „Ce se aude? Se aud clopoțeii!” După acest manifest public mi s-a lipit porecla de „clopoțel”. Așa m-au botezat părinții colegilor mei, nu din cauza textului, ci din cauza vocii. În aceeași zi am dansat un soi de dans fără categorie de stil și jur că până astăzi îi țin minte mișcările. Eram parteneră de dans cu Anton. Anton purta papion. În sală era mama cu tata și eu căutându-le fețele să găsesc apreciere, am dat de doi oameni mov la față gata să explodeze în râs, m-am uitat la ceilalți părinți – toți arătau la fel, iar noi număram în gând ca nu cumva să pierdem ritmul și să stricăm frumusețea de dans.

Dacă o să întrebi pe oricare dintre asachieni ce este atât de special la acest liceu și de ce se mândresc atât de mult de apartenența la acesta, fiecare dintre noi o să îți răspundă: „de vină sunt pereții”. Au pereții ceva tare special, de pot să țină atâta atmosferă între ei.

La mulți ani, liceu frumos!

 

Text și foto de Anastasia Taburceanu. Mai multe din plimbările ei vezi pe: Descoperiri Urbane.