Recenzia cărții „Conversație la Catedrala” de Mario Vargas Llosa

Vargas Llosa Conversatie la Catedrala
Foto: Conversație la Catedrala PC: colaj Dan Mocanu

Anii ’60 ai secolului trecut. America e scandalizată de dezastruosul război din Vietnam, Mao Zedong începe amplul proces de industrializare şi colectivizare în China, Europa asistă la construirea Zidului Berlinului, Che Guevara călătoreşte în Africa şi Bolivia răspîndind idealul revoluţiei, mişcarea hippie devine virală, Beatles cucereşte publicul de pe mapamond, iar revoluţia sexuală redefineşte normele uzate ale societăţii.

Într-un birou ticsit cu cărţi dintr-un liniştit cartier londonez, la vechiul pupitru de lîngă fereastra cu draperiile încă netrase, scriitorul peruan Mario Vargas Llosa lucrează solitar la paginile amare ale monumentalei sale cărți – “Conversaţie la Catedrala”. Printre prelegerile ţinute la notorii catedre universitare şi prolifica activitatea jurnalistică, scriitorul întreprinde cercetări laborioase pentru marea sa operă. Are puţin peste 30 de ani, a publicat deja două romane, este poziţionat ca intelectual de stînga, îl simpatizează pe Fidel Castro şi prietenește cu toți membrii Boom-ului latino-american (Garcia Marquez, Fuentes, Cortazar), este premiat pentru lucrările publicate, iar numele lui se transformă treptat în renume.

În 1969, după cîțiva ani de muncă literară intensă, la Barcelona se publică capodopera “Conversaţie la Catedrala”, iar Vargas Llosa îşi adjudecă titlul de intelectual de forţă al generaţiei sale, capabil de cele mai ambiţioase execuţii literare. În cele peste 600 de pagini ale operei, scriitorul realizează o portretizare a ţării sale natale (Peru) sub guvernarea autoritară a dictatorului Manuel A. Odria. Populată de personaje din toate mediile sociale, de la indivizi insignifianţi slinoşi şi meschini pînă la satrapi decolaţi din realitate, purtîndu-te prin spaţii obscure alături de inşi repugnanţi, făcîndu-te să asişti la un spectacol halucinant de voci într-o construcţie romanescă complex elaborată, această carte a scriitorului peruan prezintă spuzeala scîrboasă din corpul unei guvernări ale cărei excese dezumanizează nu doar omul, ci şi istoria în ansamblu.

Acţiunea gravitează în jurul unei conversaţii dintr-o sordidă cafenea a oraşului Lima, La Catedrala, în anii ’50 ai secolului trecut. Protagoniştii sunt doi oameni din straturi sociale diferite, uniţi printr-o curiozitate mutuală legată de relaţia fiecăruia cu un anumit Don Fermin, important personaj în arhitectura sistemului de putere; Santiago Zavala – fiul lui Don Fermin, şi Ambrosio, şoferul tatălui său şi omul-sursă de la care Santiago află meschinăriile şi scîrboşeniile ce se petrec în subteranele periculoase ale puterii, în cercurile în care se mişcă şi influentul său tată. Santiago este un student inteligent, dinamic, pasionat de lecturi, care devine oripilat şi dezgustat de realitatea care-l înconjoară, ajungînd activist în gruparea marxistă La Cahuide, desfăşurînd activităţi subversive şi propagandistice şi luptînd împotriva dictaturii lui Odria, cu sufletul crispat de convulsiile prin care-i trece patria. Viaţa lui, ca şi a altor personaje, are loc pe fundalul unei lumi descompuse, în care omul e redus la instinct, în care au loc confruntări feroce de interese obscure şi în care cei mari îşi adjudecă puterea prin nimicirea celor mici, într-o piramidă autocratică autoîntreţinută, unde mafia se împleteşte cu politica, unde crima devine parte a actului guvernării, iar decăderea este pe cît de jalnică, pe atît de fidelă realităţii nu doar în Peru-ul anilor ’50, perioadă în care are loc acţiunea romanului, ci şi într-o importantă parte a lumii de astăzi.

Vargas Llosa, astăzi liberal convins, unul dintre cei mai mari intelectuali contemporani, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, o voce distincă în politica continentală latinoamericană şi un mare maestru al cuvîntului, dezvăluie prin acest roman cangrena prin care trece poporul şi construcţia de stat sub conducerea abuzivă a unui dictator şi a regimului său format din oameni servili şi cu o aviditate patologică de putere. Folosind lecţiile învăţate de la Faulkner şi Joyce, scriitorul pune un accent deosebit şi pe formă, nu doar pe conţinut, încerînd prin tehnicile narative folosite să amplifice atmosfera şi efectul cărţii asupra cititorului. Lăsînd volumul din mîini, simţi o greaţă viscerală care se converteşte treptat într-o mai mare luciditate, rigoare şi răceală în modul de a trata lucrurile din jur. Cartea lui Vargas Llosa are o relevanţă deosebită în contextul politic actual şi naţional, care derivă din similitudinile situaţiei din tenebre puterii celor două lumi – cea descrisă de Vargas Llosa şi cea din realitatea noastră națională.

“Conversaţie la Catedrala” ne oferă mărturia faptului că un regim autoritar este poate cea mai nemiloasă sentinţă la care poate fi condamnat un popor. Într-un astfel de regim, în care tirania este la ordinea zilei, eşaloanele principale ale puterii nu sunt decît nişte arborescente structuri de interese personale şi masele nu sunt decît gurile de vărsare ale torentelor informaţionale manipulative şi dogmatice pompate de autorităţi, verbul “a trăi” solicită fiecărui individ un permanent efort de rezistenţă stoică şi revoltă îndrăzneaţă în faţa înjositoarei ordini impuse de o autoritate superioară găunoasă şi abuzivă.

Recenzie de Dan Mocanu

Taguri: #Recenzii
Share: Share on Facebook Share on Twitter Share on Telgram
Comentarii
  • Știri pentru tine
  • Lifestyle din stânga nistrului

  • Portalul CIVIC.MD: Activitati ONG, anunturi, granturi, job-uri, voluntariat, evenimente