O istorie deosebit de emoționantă vine de la Daiana Pîrgaru. Mesajul ei a ajuns la noi la data de 7 ianuarie, ora 22:29. Mesajele voastre le așteptăm la adresa [email protected]
Intâmplător am zărit și eu un concurs interesant și nustiu exact dacă am ajuns la timp, dar am zis că vreau și eu să împărtășesc un lucru bun pe care l-am făcut în 2013. Lucrurile bune sunt invitațiile pe care ți-le trimite Dumnezeu, la care noi oamenii foarte rar ne motivăm să le primim. Pe mine mă doare fiecare lucru, fiecare cădere de frunză care își coboară privirea spre pământ, fiecare lacrima vărsată de oamenii săraci, fiecare rană a animalelor care se frânge, se târăște pe stradă în speranța că mâine va fi o zi mai bună decât ieri. Nu sunt atât de indiferentă, probabil am de suferit mai mult în lumea asta. Și dacă Moș Crăciun m-ar fi intrebat cîte lucruri bune am făcut, i-aș fi povestit o întâmplare care mi-a rămas prăfuită și zidită pe sufletul meu.
Era o după-amiază tristă și obosită de lecțiile unui profesor care nu și-a atins vocația, mă întorceam spre casa în goana gândului ca să mănânc ceva cald și gustos apoi urmată de-o trezire alarmată, acasă doar nu mă așteapta nimeni, eram singurică căci părinții mei erau nevoiți să părăsească țara. Eram atât de singură încât diminețile îmi erau amare, ostenite sub ecoul tristeții dure și de aceea drumul de la liceu până acasă era cufundat cu mii de gânduri care mă frământau. Era o naștere a unei toamne-iernatice, cufundată de ploi și mult glod de țară, străzile erau plânse și pustii, nici o frunză nu m-ai avea putere și nici răsuflarea de-a spune că cineva e viu, după care se zărește o mașină luxoasă și în acelați timp ieftină capabilă să calce un suflet și să nu se opreascaă. Am fost distrusă în momentul când am văzut ce-a rămas în urma ei.
Era un boț de suflet ghemuit de durere, sufocat, rămas la o picătură de viață, un pui de cățeluș, micuț și trist. Doamne ochii lui îmi emanau încă o singurătate pustie și o durere imensă. Am înțeles că nu doar oamenii plâng, mai bine zis știam dar m-am convins încă o dată. Cățelușul plângea, nu avea puterea să scoată nici un ”aoleu” , nu avea puterea nici să se ridice. Era lăsat într-o groapă plină cu plânsetul ploii, îmbibat cu pământul negru care îi mai oferea o greutate. M-am oprit și m-am uitat la el, i-am făcut semn să se ridice, am încercat în colo și încoace, eram atât de confuză ca să îmi dau seama că el nu mai are putere. Era părăsit, omorât pe jumătate și atât de slab și flămând. L-am luat în brațe atunci, m-am dezbrăcat de pulover care o primisem cadou și o purtam de vre-o trei ani și l-am luat în brațe pe cățeluș. Simțeam cum el se bucură că nu eram indiferentă, l-am luat acasă că totuși eram singurică și mama nu era, altfel nu avea posibilitatea ca cățelușul să rămână cu noi. L-am spălat și l-am dus la călduț, i-am dat să mănânce ceva și după o săptămâna nu mai eram singurică acasă.
Acum însă când vin acasă nu intru pe uță tăcând, la al meu ”bună seara” primesc în dar doi ochi bucuroși să mă vadă, doi ochi care erau abandonați și pierduți. Mă bucur nespus de mult că i-am fost de ajutor, nu vreau să primesc nimic în dar, am vrut doar să scriu din suflet și să înțelegem că întrebarea voastră, ce lucru bun ai făcut, dacă ar fi data oricărui trecător s-ar fi gândit mult și ar realiza că puține fapte bune facem noi în lumea aceasta. Haideți să facem lucruri bune fără a cere ceva în schimb !
*NB: Acest text este participant în concursul lansat de #diez “Ştiri despre tine. 2013 spre 2014“. Premiul care-l așteaptă pe cel mai creativ/ă și ingenios/oasă este un Samsung Galaxy Tab 2. Cei care au devenit curioși pot citi aici regulamentul concursului. Așteptăm mesajele voastre la adresa [email protected].
